Am promis, atunci când am terminat episodul dedicat parlamentarilor care părăsesc câmpul de bătălie, că voi încerca să continui.
Îmi ziceam că există suficient material de explorat și că mi se pare important să ne ocupăm, măcar pentru câteva minute, de acest subiect, mai mult decât actual. Nu de alta, dar suntem într-un an electoral ce se anunță interesant – cel puțin – iar pe de altă parte, modul cum evoluează (?) democrația în lumea de azi nu ne poate fi indiferent. Chiar deloc.
În episodul de astăzi propun să aruncăm o privire în… ograda noastră.
Să privim, un pic, la felul cum se desfășoară lucrurile în Parlamentul României.
N-am să radiografiez în detaliu activitatea forului legislativ de la București pentru că, în primul rând, nu am suficiente date pentru așa ceva, iar în al doilea rând, o atari analiză trebuie să și-o facă, întâi de toate, parlamentarii înșiși, dacă au, câtuși de puțin un minim de responsabilitate față de cei care i-au propulsat acolo.
Astăzi îmi propun să meditez asupra unui aspect mai puțin aflat în lumina reflectoarelor și, fiți siguri, mai puțin amintit în informările pe care obișnuiesc să le facă aleșii, atunci când își fac sporadicele „vizite în teritoriu”.
După cum, desigur, ne este cunoscut tuturor, activitatea de căpătâi a unui parlamentar este aceea de a-și face partea în procesul de legiferare, culminând cu votul pe care ar trebui să-l dea asupra fiecărui proiect supus dezbaterii.
Aceasta este una dintre regulile de bază ale parlamentarismului.
Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie…
Spun asta din pricina unor constatări pe care mi le-a prilejuit examinarea activității Parlamentului României în ultimi câțiva ani. Precizez că nu am făcut din asta obiectul unei anchete minuțioase – nici nu aș avea posibilitatea, din varii motive.
Chestiunea pe care o supun astăzi atenției mi-a sărit în ochi un fapt pe care, sunt sigur, prea puțină lume îl ia în seamă.
Într-o postare în social media – că deh, ziare pe suport de hârtie tot mai rar – tot mai rar, iar la televizor prefer să urmăresc emisiuni cât de cât „normale” – am citit, cu vreo trei-patru ani în urmă, că nu știu care proiect de lege a fost adoptat de Parlament în mod tacit. Adică fără să fie supus votului și fără ca dumnealor, parlamentarii, să fie chemați să se exprime într-un mod vizibil și verificabil.
De atunci am devenit, cumva, sensibil la acest gen de știri, iar lucrul pe care l-am documentat mi-a atras atenția asupra a ceea ce aș numi, acum și aici, o adevărată practică a parlamentarilor români de toate culorile.
O verificare chiar succintă arată că un procent sensibil de acte normative – în domenii dintre cele mai diferite și deloc lipsite de importanță!! – au fost adoptate fără vot!
Mai exact, prin procedura „adoptării tacite” – termen ce se vrea elegant și acoperitor prin discreție…
Să încerc să explic: să zicem că cineva – Guvernul, un parlamentar sau chiar un… grup de parlamentari – elaborează o propunere legislativă. Această propunere trebuie să parcurgă o procedură prealabilă. După ce procedura își epuizează analiza, proiectul, avizat de toată lumea, ajunge la camera din Parlament care trebuie să o discute și să o voteze. Pentru asta, legea stabilește un anume termen. După aceasta poate să meargă la cealaltă camera, care să dea votul final. Toată această procedură este supusă, așa cum spuneam, unor termene stabilite de lege, ele având menirea să asigure continuitatea, dar și ritmicitatea și previzibilitatea procesului legislativ.
Până aici, regula.
Numai că, ce să vezi, românul nu ar fi el român dacă le-ar face – mereu și mereu – după cum zice buchia. Face parte din gena noastră milenară – nimic de zis, ne dă o anume aură de oameni cu personalitate, greu de prins în jug și cu gustul libertății foarte dezvoltat.
Doar că, uite și în chestiunea noastră, regula e regulă, ea dă măsura seriozității cu care aleșii neamului își privesc „fișa postului”.
Așa se face că, an de an, un număr deloc de neglijat de acte normative ajung să iasă pe ușa Parlamentului purtând apostila „Aprobat – fără vot”.
Ar fi interesant să știm cum reușesc să facă lucrul acesta? Există un aparat super stufos creat pentru a asigura buna funcționare a mecanismului parlamentar și cu toate acestea rateurile cu adoptările tacite continuă de ani de zile. Ba, din ce se poate observa, proliferează!
Cum justifică toți oamenii aceștia faptul că încasează, lună de lună indemnizația complete, deși, iată, cel puțin în ce privește acest aspect al activității lor, pe „fișa de pontaj” ar trebui să figureze „absent”. Și nici nu interesează din ce pricină au lipsit, pentru că, atunci când un proiect ajunge să fie adoptat în mod tacit, se cheamă că el a stat prin sertare niște săptămâni bune.
Încerc să concluzionez: poporul își trimite reprezentanții în Parlament pentru ca aceștia să înfăptuiască o treabă esențială pentru democrație: să elaboreze legi. Care să asigure o viață normală a societății. Pentru a ajunge la acest deziderat, legile trebuiesc create, dezbătute și… votate.
Nimic mai simplu!
Aș zice, cutremurător de simplu!
Dar nu și pentru parlamentarul român.
Silviu RAȚIU
Despre democrație – secvențe dintr-un nedorit jurnal de actualități
