Ziarul electronic al arădenilor

Haide UTA, hai Aradul!

„La meciul dintre UTA și Mioveni, aproximativ 250 de spectatori asistă, pe o vreme rece şi o ploaie măruntă, la acest meci de la Arad. În galeria UTA-ei nu sunt mai mulţi de 20 de oameni”.

Până aici știrea așternută pe un site oarecare. Sec, profesional. Atât au putut scrie cei ce au fost trimiși acolo să relateze evenimentul.

Evenimentul? Vai de mine! Cum să fie un meci de liga a 2-a, „onorat” de vreo 250 de amărâți – dintre care, ce să vezi, 20 de „suporteri” -, un eveniment!? Să fim serioși!

Și, în timp ce mă strădui să înțeleg ce o fi fost de, totuși, au scris cât au scris oamenii ăștia – jurnaliști, nimic de zis – mintea îmi zboară la o după-amiază de toamnă din urmă cu peste 40 și ceva de ani, o zi al cărei numitor comun au fost purtătorii aceluiași ecuson: UTA!

Ce vorbesc eu „ecuson”?!

UTA nu e ecuson, nu e o siglă, nu e o denumire.

UTA  este ea însăși, este esența a ceea ce s-ar putea numi ideea de victorie pură într-o competiție în care numai victoria contează și aceea, numai dacă este obținută în stare perfectă de curăție, de entuziasm distilat și de bucurie nestăvilită. Pentru joc, pentru plăcerea de a zburda pe gazon și de a te ști mai bun decât ceilalți pentru un motiv pe cât de simplu, pe atât de ușor de înțeles: pentru că „ești” cel mai bun și nimic mai mult.

Asta a fost UTA – Campioana „Provinciei” (care provincie, aș întreba eu dacă nu aș realiza că, prin „provincie“ e de înțeles – în context – un termen de reverență pe care cei ce l-au lansat nici nu știu dacă-l înțeleg), echipa care a realizat o performanță compatibilă – respectând proporțiile – cu cea realizată de Steaua București prin câștigarea Cupei Campionilor Europeni.

Ce vreau să spun este legat de faptul că în istoria acestei echipe a existat un moment astral peste care nu ar trebui să se aștearnă praful uitării niciodată. Dar chiar NICIODATĂ!

30 septembrie 1970, ziua meciului retur dintre UTA și câștigătoarea Cupei Intercontinentale, Feyenord Roterdam, în cadrul grupelor preliminare ale Cupei Campionilor Europeni.

În tur, pe terenul celor de la Roterdam, arădenii obținuseră un rezultat de egalitate ce dădea speranțe: 1-1. Asta însemna că și cu un meci nul, UTA avea șanse de a merge mai departe. În dauna câștigătoarei Cupei Intercontinetale – un adevărat campionat mondial al cluburilor!

La ora meciului, pe arena din Calea Aurel Vlaicu s-au adunat nu mai puțin de 17.000 spectatori! Mult, mult mai mult decât cuprindea, la acea dată, arena ridicată de Baronul Neumann. Au fost amenajate locuri suplimentare inclusiv pe pista de atletism!

Iar UTA a realizat minunea: a eliminat deținătoarea Cupei Campionilor Europeni și a Cupei Intercontinentale. Campiona Mondială Intercluburi.

O să mi se poată spune, da, dar asta e istorie. Sigur că da, e istorie. Numai că istoria nu e o plăcuță așezată cu grijă pe un zid mai mult sau mai puți scorojit. Nu este o fotografie lipită, cu nostalgia de rigoare, într-un album.

Istoria suntem noi, cei care o trăim și care, prin faptele noastre de fiecare zi, o înfăptuim, pas cu pas, treaptă cu treaptă.

Prin performanțele obținute în timp, UTA și-a făcut loc în paginile cele mai luminoase ale istoriei acestui oraș. Chiar dacă unii ar vrea să nu fie așa. Din fericire, nu depinde de ei.

UTA a scris deja istorie, iar lucrul acesta nu poate fi contestat în nici un fel, cât or fi ei de șmecheri unii și alții.

Doare însă, faptul că cei ce ar trebui să continue istoria, nu pot sau nici măcar nu vor să o facă. Așa se face că legenda UTA se lovește de un viermișor numit Tehnodomus, alintat la sân de un primar cameleon și compania.

Așa se face că niște indivizi neputincioși, dar gălăgioși, pur și simplu ajung să lase ca pe un teren fără nume, niște băieți triști și necăjiți să-și joace șansele în prezența a 250 de privitori, din care „suporteri” s-au identificat a fi… 25!

Comparați, vă rog, 25 cu 17.000 și veți înțelege dimensiunea reală a dramei pe care o trăiește, la momentul 2018, un simbol peren al sportului din Orașului Unirii.

Haide UTA!

Hai Aradul!

P.S. Aș fi putut să scriu ceva mai „înălțător” de ziua Unirii? Sigur că da. Numai că, evocând o pagină glorioasă a ceea ce a caracterizat, decenii la rând, istoria acestui oraș, am dorit să scot în evidență faptul că cei ce avem privilegiul de a trăi efectiv momentul Centenarului avem și responsabilitatea de a face în așa fel încât, după sărbătoare, să nu mai tot evocăm numai trecutul.

Să punem și noi, prin faptele noastre, ceva „pe masă”. Altminteri, ce rost are istoria, ce rost (mai) avem noi?

Trăiască România din inimile noastre, trăiască românii, oriunde s-ar afla ei!

Silviu Rațiu

30 noiembrie, 2018

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.