Deşi ne cunoaştem de mulţi ani şi-i port un respect deosebit, mărturisesc că nu am răspuns favorabil niciodată, până anul acesta, invitaţiilor pe care mi le-a tot făcut. Nu am explicaţii şi nici nu cred că asta interesează acum.
Silviu Raţiu
Domnul Birtolon Aurel Liviu Alexandru – căci despre el vreau să vorbesc în cele ce urmează – este unul din ultimii membri în viaţă ai familiei Ștefan Cicio Pop, care poate depune mărturie în deplină cunoştinţă de cauză despre ceea ce a însemnat spiritul care a definit generaţia Marii Uniri. După cum domnul Birtolon este unul dintre foarte puţinii oameni care pot face declaraţii despre cum anume ar trebui să ne raportăm noi, cei de azi, la acest eveniment definitoriu al istoriei din totdeauna a României. Şi asta pentru un motiv foarte simplu, dar care, nu ştiu cum, ne cam scapă tuturor celor care ne mărginim să asistăm, să comemorăm, să defilăm (mai nou), să arborăm – atitudini marţiale în loc de drapele ori chiar şi o cocardă cât de mică – să „punem la punct” – şi acum, după atâţia ani! – după care ne afundăm din nou în cenuşiul apăsător al cotidianului care omoară încet, dar sigur.
Asta ştim noi să facem: spectacol şi să ne dăm în spectacol. În fel şi chip. Şi mai ales fără pic de respect pentru memoria celor care, atunci, într-un moment aş zice astral al istoriei românilor, au trecut peste tot ceea ce-i putea despărţi, pentru a-şi pune semnătura pe actul Marii Uniri. O unire ce se voia – şi care chiar că ar fi trebuit să fie, mai mult decât orice – o unire în suflet. A românului cu românul de lângă el. Eu aşa cred că au vrut cei care au plămădit Actul Unirii. Ca românii de peste tot să ajungă să se poată recunoaşte ca români în adâncul inimii lor şi nu doar ca elemente statistice într-un joc geo-politic. Nu întâmplător a fost Aradul locul unde s-a putut ca, trecând peste orice i-ar fi putut despărţi, învrăjbi, diviza – Doamne, ce mari artişti ştim să fim noi, românii, în arta dezbinării!? – nişte oameni luminaţi de flacăra unei credinţe unice într-un destin la care, cei mai mulţi nici nu gândeau, să pună umărul la desăvârşirea unui proces cu o gestaţie aproape milenară. A fost – să recunoaştem – o chestiune de gând şi de simţire, turnată într-un gest a cărui amprentă a rămas imprimată – sau aşa ar trebui să fie! – în conştiinţa acestui popor. A fost o chestiune de „a face” şi nu doar de a (tot) sporovăi la infinit.
A fost o chestiune în cursul căreia nişte oameni – aşa cum am putea fi şi noi, oricare dintre noi! – au luat de piept istoria şi au pus-o la locul ei. În fapt, şi-au luat de piept slăbiciunile, incertitudinile, limitele inerente, nemulţumirile şi frustrările de tot felul – şi sunt sigur că nu erau mai puţine decât am putea declara că stau, astăzi, să ne aţină calea – şi au făcut ceea ce trebuia să facă. Nu pentru ei înşişi, nu pentru micile lor egoisme şi aspiraţii mercantile. Să fim serioşi, există în viaţa fiecăruia dintre noi momente în care nevoia de mai bine nu trece doar prin propriul stomac. Ca să propăşeşti – şi nu doar tu – e nevoie, uneori, de mai mult decât atât. Asta au înţeles şi asta au făcut cei de la 1918.
Păstrând proporţiile, asta face domnul Birtolon Aurel în 2011. Şi nu numai acum. De ani buni. Iar dacă anul acesta i s-a alăturat şi distinsa dumnealui soţie, doamna Yvonne, asta se cheamă că evenimentul a căpătat o dimensiune mult mai profundă dacă ne gândim că domnia ei s-a născut într-un colţ însorit şi încărcat de istorie densă şi profundă al Africii. Domnul Birtolon Aurel vorbeşte (mult) mai puţin decât o fac oficialităţile române de tot felul. Recunoaşte că nu este un orator. În plus, fiind vorba de „chestiuni de familie” – bunicul a găzduit în casa sa evenimente epocale cu gestul omului care-şi face, pur şi simplu, datoria – domnul Birtolon mărturiseşte că i se pune, mereu şi mereu, un nod în gât. Cine să-i spună domnului Birtolon că, atunci când e vorba de istorie, nu e nici o ruşine să plângi!?
Cum spuneam, anul acesta am răspuns invitaţiei de a petrece câteva ore în casa din strada Ștefan Cicio Pop, alături de alţi câţiva oameni cu care am avut prilejul rar de a rezona, preţ de câteva clipe, într-o altă dimensiune. Şi uite-aşa, m-am trezit spunându-mi că oameni ca domnul Birtolon Aurel – câţi aţi auzit de el până azi? – sunt oameni emblematici pentru o anumită stare a minţii şi sufletului. Oameni care reuşesc să realizeze o simbioză perfectă a ceea ce înseamnă acţiune relevantă în perspectivă istorică. Da, domnul Birtolon Aurel trece‚ cu naturaleţe, dar cât de semnificativ, peste bariera vorbelor şi ne transmite mesajul simplu al omului dispus să pună umărul şi să urnească, a câta oară, căruţa. Omul care nu ştie să facă declaraţii solemne, care nu are ambiţia de a organiza parade militare şi retrageri cu torţe –câţi bani or fi contablizând „organizatorii” în acest an!? – care nu împarte poporul, de ziua Marii Uniri, funcţie de simpatii şi „culori”politice. El este omul care, modest, fără emfază şi festivism de operetă, ne invită – prin acţiune şi chiar jertfă de sine – la reflexie.
Dacă e ca românul să (se) ajungă, o poate face într-un singur fel. Aşa cum a mai făcut-o de vreo câteva ori în decursul timpului: făcând, acţionând. Pur şi simplu. Dincolo de cuvinte, ceea ce ne rămâne sunt faptele, acţiunile noastre. În rest, totul e… nu, nu e tăcere. E viaţă. E viaţa, e, dacă vreţi, istorie.
De ce să nu ne luăm şi noi partea!? Făcând, acţionând. Pur şi simplu.
Arad, 30 noiembrie 2011
