America – Felii de tort (VII)

Avertisment:

După cum spuneam, textele pe care le voi încredinţa acestui portal au fost scrise (şi publicate) cu mai mult de 10 ani în urmă. De aici şi referirile calendaristice care indică realitatea acelor ani. Faptul că multe din cele scrise atunci au rămas actuale şi acum nu este, întotdeauna, un motiv de satisfacţie.

Silviu Rațiu

O scrisoare a șefului tribului Seatlle, trimisă lui Franklin Pierce, unul dintre preşedinţii  Statelor Unite dintr-o vreme incertă.

Înainte de a merge mai departe și pentru a vedea ce înseamnă America și din perspectivă istorică, m-am gândit să-ţi ofer acest document pe care, la rândul meu, l-am “pescuit” cu ani în urmă, nici nu mai ştiu din ce carte, atunci când îmi fãceam ”temele” sârguincios – uneori la lumina lumânarii, din pricina programului de “raționalizare” a consumului, impus de regimul pe care mai sunt destui şi astăzi care-l plâng – cu gândul că, poate, odată, voi ajunge să pun şi eu piciorul în ţara lui Winnetou. După cum o să vezi, e vorba de un document tulburător, care scoate în evidenţă cel puţin un lucru. În curgerea ei impenetrabilă, uneori istoria este nedreaptă cu sentimentele posterităţii. Fără să vrei, te opreşti şi te întrebi, oare cum ar fi arătat America lui Winnetou sau Pană de Şoim sau a lui Old Shuterhand, dacă n-ar fi fost epoca Goanei după aur? Sau dacă, în aceastã goană câteodată iraţională, predecesorii celor care au transformat continentul în “ţara tuturor fãgăduinţelor” n-ar fi exterminat pur şi simplu cu o “trăsătură de condei” – citeşte ceva butoiaşe cu “apă de foc”, iar unde n-a mers, câteva focuri bine ţintite de carabină – civilizaţii ce le erau, în multe privinţe, superioare. Sau dacă această goanã n-ar fi avut doar un singur câştigător.

În perspectiva scrisorii ce urmează, nu se poate să nu cazi pe gânduri. Şi apoi, mai înainte de a ne urca în avion, cred că e bine să-ţi dau ceva de citit. În felul acesta timpul trece mai uşor şi nici emoţiile de dinaintea zborului nu-ţi mai zgâlţâie stomacul. (Să-ţi mai spun că scrisoare, în versiune englezească, o poţi găsi,la cerere, şi la biblioteca Congresului,în Washington, dar şi la Muzeul Civilizaţiei indiene, la o aruncătură de băț de Capitoliu).

“Oare cum puteţi voi cumpăra sau vinde cerul, căldura pământului? Ideea ni se pare stranie. Dacă noi nu suntem proprietarii prospeţimii aerului şi ai susurului izvoarelor, cum să le puteţi cumpăra de la noi? Fiecare palmă din acest pământ este pentru poporul meu sacră. Luciul cetinei de pin, râurile nisipoase, fiecare pală de ceaţă din desişul pădurilor, fiecare poeniţă şi fiecare zumzet de gâză sunt sfinte în amintirile şi în experienţa poporului meu. Seva care urcă prin arbori duce cu ea memoria omului roşu. Morţii oamenilor albi îşi uită locurile unde s-au născut atunci când se duc să se plimbe printre stele. Morţii noştri nu uită niciodată această glie minunată, deoarece ea este mama omului roşu. Aşa că, atunci când Marele şef de la Washington ne trimite veste că vrea să ne cumpere pământurile, cere de la noi mult prea mult. Marele şef ne trimite veste că ne va rezerva un colţişor unde să putem trăi între noi cum ne place. Că el va fi tatăl nostru, iar noi fiii lui. Dar pământul acesta este sfânt pentru noi. Apa aceasta scânteietoare care curge în pâraie şi râuri nu este numai apă, ci sângele strămoşilor noştri… Murmurul ei este vocea tatălui – tatălui meu…

Noi ştim că omul alb nu ne poate înţelege datinile. Pentru el, o bucată de pământ seamănă cu oricare alta, deoarece el este un străin care vine noaptea şi smulge pământului cele ce-i sunt de trebuinţă. Pământul nu este pentru el fratele, ci duşmanul său, şi după ce l-a cucerit, se duce. El părăseşte mormântul străbunilor săi fără nici o mustrare de cuget. El socoate că mama sa – glia, şi fratele său – cerul, sunt lucruri ca oricare altele, de cumpărat, de jefuit, de vândut ca nişte oi sau ca nişte perle scânteietoare. Poftele lui vor devora pământul şi nu vor lăsa în urmă decât pustiul.

Poate că eu sunt cel ce nu înţelege. Obiceiurile noastre sunt diferite de ale voastre. Imaginea oraşelor voastre face rău ochiului omului roşu. Dar asta se datoreşte, poate, faptului că omul roşu este sălbatic şi nu pricepe… Aerul îi este scump omului roşu, deoarece toate fiinţele împart aceeaşi suflare. Omul alb se pare că nu ia în seamă aerul pe care îl respiră… Am văzut o mie de bizoni putrezind în preerii, lăsaţi de omul alb care-i împuşcase dintr-un tren în mers. Eu sunt sălbatic şi nu înţeleg cum un fumegător cal de fier poate fi mai preţios decât bizonul, pe care noi nu îl ucidem decât ca să trăim. Ce-ar însemna omul fără animale?

Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri de o nemărginită însingurare a spiritului. Deoarece tot ce li se întâmplă animalelor i se va întâmpla curând omului. Toate lucrurile se leagă. Tot ce i se face pământului se face fiilor pământului. Când oamenii scuipă pământul, pe ei înşişi se scuipă. Noi ştim cel puţin un lucru: pământul nu aparţine omului, ci omul pământului. Toate lucrurile se leagă, ca sângele care uneşte o familie. Toate lucrurile se leagă. Ceea ce i se face pământului, fiilor pământului li se va face. Nu omul a ţesut pânza vieţii. El nu este decât un fir. Tot ce el face acestei pânze, lui însuşi îşi face…

Omul alb, al cărui Dumnezeu vorbeşte cu el şi se plimbã alături de el ca doi prieteni, nu poate fi scutit de soarta comună. Cu toate acestea, poate că noi suntem fraţi. O vom vedea. Căci şi omul alb va dispărea odată. Poate mai curând ca alte triburi. Molipsiţi-vă patul şi într-o noapte vă veţi sufoca în propriile voastre gunoaie. Dar murind, veţi străluci ca fulgerul… Sfârşitul vieţii este începutul supravieţuirii…”.

Fără să vreau, gândul îmi este năpădit de o imagine care ţi s-ar putea cunoscută de prin westernurile care ţi-au populat adolescenţa sau de prin site-urile cu care-ţi petreci, acum, nopţile. O zi splendidă de toamnă, undeva în imensitatea preeriei bântuită de liniştea necuprinsului, o aşezare paşnică de indieni. O „vară indiană“ cum nu se poate mai idilică. Corturi risipite aparent fără noimă prin iarba grasă, roboteala femeilor, jocul zglobiu al copiilor ale căror voci inocente recheamă amintiri de o seninătate ce nu se poate cuprinde, câţiva tineri întorcându-se de la pescuit sau tocmai de la vânătoare, fete arse de soare, dar cu pielea întinsă a celui care este obişnuit să stea mult în bătaia vântului, icoanã cu iz patriarhal în care nici zborul avântat al unor vulturi nu tulbură curgerea tihnită a timpului. În mijlocul aşezării, un sfat al bătrînilor fumând în tihnă o pipă frumos împodobită în vreme ce vorbesc pe-ndelete de lucruri desprinse din legendă.

Şi undeva, în depărtare, un tren alunecând anevoie într-o gară şi oameni, o grămadă de oameni îmbrăcaţi în uniforme proaspăt scoase din magazia de efecte, coborând tăcuţi şi disciplinaţi. Disciplina crispată a celui care se pregăteşte de o fărădelege. În urma lor, cai înșeuaţi, tunuri şi lăzi cu muniţie cât pentru un ditamai războiul, iar în fruntea lor, un domn respectabil purtând cu mândrie galoane de rang înalt.

După ce trenul s-a golit şi tot harnaşamentul a fost aşezat în ordine de marş, trupa se pune în mişcare. Aceeaşi tăcere, aceeaşi disciplină. În fruntea lor, călare pe un pur sânge focos, omul trimis de Preşedinte – nu are nici o importanță care din ei – să ducă răspuns celor ce au avut îndrăzneala să creadă că ar putea ca omul alb să fie frate cu “omul roşu”. Şi azi, când ai prilejul să treci printr-unul din acele spaţii care au fost puse la dispoziţia indienilor americani şi care încă se mai numesc “rezervaţii”, vei simţi că cei ce-şi mai duc veacul pe acolo, în general oameni mult prea bătrâni ca s-o mai ia de la început, te vor privi cu acel amestec inexplicabil de curiozitate naivă şi teamă, cu care, pesemne, trebuie că au fost primiţi atunci, oamenii Preşedintelui.

E şi asta o felie de tort. Mai cu seamă dacă vei adăsta o clipă şi vei încerca să înţelegi de ce n-o fi chiar atât de dulce.

comentarii