Să ierți – un lucru cât de cât simplu.
Mai cu seamă în goana nebună a timpului în care oamenii sunt prinși în ziua de azi.
Din vorbe, poți s-o faci, pentru că mintea îți oferă suficiente temeiuri și, încă o dată, nu-i timp să stai prea mult supărat.
Ce mare lucru să-i, peste umăr, greșitului tău: „Ei hai, lasă, te-am iertat”?!
Să ierți și să uiți, asta e mai greu.
Pentru că uitarea, în acest caz, nu mai e doar o treabă de minte.
Nu mai merge doar din vorbe. E nevoie de încă ceva.
După câte o supărare, ce înnourează și suflet și minte, chiar dacă mintea ar putea șterge cuvântul, gestul, amândouă, rana sufletului e altceva.
S-ar zice că mai trebuie să vrea și inima.
Numai că, vezi, inima omului este „nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9), așa că, nu-i greu deloc ca să ne dăm seama de ce mai e și azi, atât de actuala vorbă din bătrîni: „te iert,dar nu te uit…!”.
În vreme ce iertarea nu va fi deplină, fără ca să-i fi șters greșitului tău orice semn sau urmă de vină, fii sigur, cerul relației tale cu aproapele nu se va însenina în grabă. Sau, poate,niciodată.
Dar, nu uita, trăim niște vremuri în care timpul a luat-o la goană și, nici nu știi cum, poți ajunge tu însuți amintire, fără ca inima ta să se fi curățat de murdăria neiertării.
Și-atunci, ce-ar fi de făcut?
Bătrânii zic că, decât să trebuiască să ierți, mai bine-ai face să nu te superi…
Silviu Rațiu
Aprilie, 2015
