Ziarul electronic al arădenilor

Bref. A fost o dată…

A fost o dată o campioană olimpică și recordmană mondială la săritura la înălțime pe care o chema Iolanda Balaș. Și era româncă.

A mai fost o dată o echipă masculină de handbal în 7 care a cucerit campionatul mondial de trei ori. Și echipa aceea era din România.

A fost o dată o zi în care finala Cupei Campionilor Europeni la volei băieți s-a jucat la București, între două echipe care se numeau Rapid și Dinamo. Amândouă erau din București – capitala României.

A mai fost o fetiță care a reușit să strice instalația de afișare a notelor la întrecerile de gimnastică ale Jocurilor Olimpice de la Montreal – Canada, atunci când i-a obligat pe arbitri să o noteze cu 10.00 – niciodată acordată până atunci. Numele ei este Nadia Comăneci și e din România. În urma ei o pleieadă de stele au luminat ani și ani cerul gimansticii mondiale și toate acele steluțe erau din România.

A mai fost și un flăcău care a reușit să bată toată floarea canoei mondiale chiar și cu o jumătate de pagae. Numele lui este Ivan Patzaichin și el este, ați ghicit, tot din România.

A fost o dată o echipă de tenis băieți care a jucat finala Cupei Davis. O dată chiar la București. Ilie Năstase și Ion Țiriac este numele celor doi nebuni frumoși care au adus Salatiera de argint la București. Amândoi sunt din România.

Nu în ultimul rând, a fost o dată o echipă de fotbal care a cucerit Cupa Campionilor Europeni iar apoi și Supercupa Europei. Echipa se numea Steaua și era din România, compusă exclusiv din jucători români.

A fost o dată când echipa olimpică a României a cucerit 53 de medalii la o singură ediție a Jocurilor Olimpice. Dintre acestea, 20 au fost de aur. S-a întâmplat la J.O. din Los Angeles, în 1984.

Au fost niște vremuri când sportivii români erau în elita lumii la atletism, la handbal, la caiac canoe dar și la canotaj academic, la gimnastică – fete și băieți – și la polo pe apă, la tir, la box și lupte. Echipa națională de rugby era alcătuită, odată, din studenți la politehnică, la arhitectură, la curs de zi.

A fost o vreme când sportivii români erau abonați la medalii la toate marile competiții mondiale și continentale.

A fost o dată… Da, a fost.

A fost o vreme când România era o putere de primă mână (și) în sport.

Cum a fost posibil, o să întrebați!?

Simplu, chiar că pare paradoxal: pe maidanele din capătul satului ori dintre blocurile „socialiste”, în săli de sport improvizate – adesea neîncălzite și fără apă curentă -, vâslind în niște „copăi” prin stufărișul din Delta Dunării ori, mai aproape de noi, pe Mureș (!) – în săli de clasă, printre bănci, oriunde se găsea un pic de spațiu liber, se făcea sport.

Copiii se hrăneau, practic, cu sport. Nu mai puțin adolescenții. De aici, decurge în mod firesc concluzia că exista o bază de selecție foarte extinsă, din care specialiștii – și din ăștia aveam de puteam să „dăm și la export” – aveau ce alege. Și culmea că o și făceau.

Astăzi, mai marii noștri se căinează zi lumină că nu mai există interes pentru sport. Alții au descoperit că în sport s-au refugiat numai monștrii care distrug viețile copiilor în vreme ce ei își exhibă pornirile animalice, sexist – rasiste și mai știu eu cum, motiv pentru care copiii nu mai sunt atrași de sport.

Nu puține au fost cazurile în care oameni valoroși au fost puși la stâlpul infamiei printr-o ultra zgomotoasă vânătoare de vrăjitoare, operațiune care a distrus, printre altele, gimnastica feminină autohtonă.

Presa sportivă a căzut în mâna unor amatori de scandal și atât, ocupând „coloanele” diverselor publicații cu avalanșe de știri mondene, cu scandaluri din viața de alcov a unor „vedete” de mucava.

Personaje de tip Gigi Becali, Mititelu, Mitică Dragomir și compania, acoperă cu zgomotul lor orice încercare de a pune lucrurile în ordine. Șefi de cluburi și de federații cocoțați în funcții pe criterii „împrumutate” din „marea politică dâmbovițeană”, cultivă nepotismul grobian, aranjamentele oculte, jocurile de culise; impostura este cocoțată în vârful ierarhiilor cu rezultatele care se văd.

Disciplina „Educație fizică” e pe cale de dispariție din curricula școlilor din România. Mai exact, ceea ce se face sub acest nume este o caricatură desenată cu mâna stângă de un dreptaci… Cluburile școlare, școlile sportive au dispărut fără urmă!

Ăst timp, de-a lungul și de-a latul patriei, numărul copiilor/adolescenților supraponderali – ba, chiar obezi cu acte în regulă. – crește, crește voios. Este halucinantă viteza cu care am reușit performanța de a avea atâția obezi – de toate vârstele, dar mai ales copii și adolescenți – într-un timp atât de scurt. Dacă ne gândim, americanii au avut nevoie de aproape un secol pe când la noi…

Nici măcar un sfert…

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.