Andree Rieu și corectitudinea politică

Pe YouTube circulă înregistrarea unuia din concertele lui Andree Rieu în timpul căruia a fost interpretată una din lucrările de referință ale repertoriului evanghelic mondial.

Cântecul poate fi ascultat pe toate meridianele globului, iar efectul este același: interpreți și ascultători transfigurați de emoție și de o bucurie tainică.

Lucrarea se intitulează „Nearer My God to Thee” (Mai aproape de Tine, Dumnezeul Meu).

O lucrarea la auzul căreia, în adevăr, te simți mai aproape de Dumnezeu, oriunde te va fi ajuns din urmă cuvintele poetului.

Ca de obicei, Andree Rieu a suprins și de data asta numerosul public adunat în imensa piața publică a Amsterdamului. Pe lângă orchestra lui, a reușit să aducă „pe scenă” câteva sute de instrumentiști – o imensă fanfară – care au dat o dimensiune cu adevărat stelară acordurilor oricum emoționante ale cîntecului. A fost copleșitor.

Și totuși…

Ziceți-mi că-s cârcotaș, ziceți-mi cum vreți, dar nu am putut să nu observ un detaliu. Ai zice că e neesențial în contextul în care „produsul” final a fost unul îndeosebi reușit. Dar, a lipsit ceva. Ceva care mi-a atras atenția și, ei da, m-a contrariat.

Au existat două intervenții vocale pe parcursul interpretării.

Voci îngrijite, foarte corect ansamblate – imagine plăcută, integrată spectacolului.

Doar că, în contul celor două „strofe”, am avut prilejul să ascultăm, în locul textului poetic, o vocaliză de clasă a coriștilor. Textul, poezia cum ar veni– cu trimitere cât se poate de clară la Cel în onoarea căruia a fost scris cântecul – a lipsit.

De ce?

Ar putea fi pentru același motiv pentru care, vă mai aduceți aminte, oficialii italieni care l-au plimbat, acum câțiva ani, pe un Ayatollah prin niște muzee din Roma, au acoperit picturi și statui care înfățișau nuduri. Deși nimeni nu le ceruse să facă lucrul acesta.

Dacă concertul s-ar fi petrecut într-un așezământ cultural sătesc – fie el chiar și din Olanda – iar asistența ar fi numărat, să zicem,cîteva sute de spectatori, am fi putut spune că „greșeala” este scuzabilă. Că s-au documentat organizatorii și standardul cultural al asistenței ar fi făcut ca „vocaliza” să fie trecută cu vederea.

Numai că, aparițiile lui Andree Rieu și compania se evaluează la alte cifre. Producțiile artistului olandez se adresează un public planetar.

Altfel spus, „vocaliza” de la Amsterdam a ajuns la urechile câtorva milioane de ascultători. Dintre care, putem fi siguri, covârșitori au fost cei care au cunoscut „varianta standard” a cîntecului. Cea cu niște versuri înaripate dar, în mod cert, de sorginte creștină.

Sînt sigur că și printre cei care au asistat „live” la concert au fost destui care au știut cum stă treaba, dar nu am văzut pe nici unul tresărind măcar. Să nu le fi păsat? Să le fi fost frică?! Să nu uităm, tot mai multe sunt semnalele care spun că a fi creștin în secolul XXI reprezintă un act de curaj.

Privit un această perspectivă, gestul lui Andree Rieu apare un gest de luat în seamă: pentru cei ce nu au habar ce s-a cântat, oricum absența textului a fost irelevantă; lor le-a plăcut muzica – cum să nu le placă?! – le-a plăcut spectacolul și asta, în context, a însemnat deja foarte mult. Pentru inimă și pentru suflet.

Pentru cei ce știu ce – și de ce – a decis muzicianul să cânte a însemnat – putem fi siguri – o mare încurajare: în mijlocul unui Occident care, nu-i așa, nu mai are nevoie de religie, s-a găsit un om – o celebritate – care să ne transmită un mesaj de îmbărbătare. Altminteri de ce să se fi apucat să cânte acest imn minunat?! Și încă într-un aranjament cu totul special, care să sublinieze măreția Celui căruia i-a fost închinat.

Trăim vremuri în care avem nevoie de oameni curajoși – nouă înșine, Domnul ne cere curaj. Avem nevoie de oameni care să fie înțelepți – noi înșine avem nevoie de înțelepciune.

Trăim vremuri în care e nevoie de putere.

Puterea de a spune, mereu și mereu, că Domnul este mare și că locul nostru, în orice împrejurare, este aproape de El.

Cât mai aproape!

Silviu Rațiu

comentarii