Ziarul electronic al arădenilor

America – Felii de tort

Argument

În săptămânile următoare am să reiau un şir de gânduri pe care le-am aşternut, calde fiind, într-o vreme când oraşul acesta mai suporta un săptămânal de ţinută: „Occident”, căutat la sfârşit de săptămână la chioşcuri de un public care ştia că presa înseamnă şi altceva decât scandalul care vinde. Dar care şi ucide.

Silviu Rațiu

Să nu fiu înţeles greşit: nu sunt nostalgic neapărat. Îmi place doar să privesc în jur şi să iau, chiar şi din fugă, imagini ale realităţii, aşa cum este ea. Crudă, nefardată de interese de partid ori financiare.

Atunci, realitatea încă însemna ceva comun cu a avea pretenţii. De la viaţă, de la semeni, de la sistem. Nimic mai firesc pentru cineva care-ţi preţuieşte. Atâta cât i s-a dat. Sau poate tocmai din această pricină!

Astăzi e de ajuns să privim în jur şi vom vedea unde au coborât aşteptările multora. Iar faptul că ne pasă din ce în ce mai puţin e şi mai trist.

Am scris atunci peste 20 de episoade iar la final am lăsat loc pentru „to be continued”.

Săptămânalul a dispărut, motivele contează doar pentru cei care au resimţit durerea, elanul meu a pierdut, şi el, din viteză deşi, slavă Domnului, mi-a fost dat să „gust” din noi şi noi felii de tort. Am mai zburat peste ocean, am mai (re)descoperit America.

Zilele trecute am avut o discuţie scurtă cu editorii acestui portal.

„Credeţi că ar exista o şansă ca să…?”.

„Desigur. De ce nu?”.

Şi uite-aşa, m-am hotărât să reiau periplul. Mai întâi, că tot se poartă, am să vă propun, celor care aţi citit, în epocă „Occidentul”, o „recapitulare”.

Cei ce nu aţi răsfoit, atunci, ziarul foşnind plăcut, dimineţile de week-end, lângă o cafea, vă propun să vă alăturaţi celor care ştiu deja cum e şi să vă bucuraţi de gustul acestui „tort”.

E mare lucru în zilele noastre ca oamenii să se bucure împreună! Să împărtăşească bucuria!

Mai apoi, dacă o să mai fie vreme, or să vină şi episoade noi. America este viaţă, iar viaţa, o ştim, nu se termină cu una cu două.

E greu până ajungi să te poţi bucura de prima „felie”. De multe ori mă şi întreb de ce ne este dat nouă, românilor, să trebuiască să tânjim atât – chiar şi-ntr-o ambasadă nou-nouţă! -, dar nu cred să are vreun folos să-ncerc, acum, să dau un răspuns.

Şi-apoi, răspunsul meu chiar că nu are cum să ajute mai mult decât că ar confirma frustrări ori că ar trezi nostalgii pentru cei care, ca şi mine, au apucat să guste, şi ei, câteva felii.

De aceea, am să vă poftesc să încercăm să ne bucurăm pur şi simplu că America există şi că e aşa cum e: un tort ce se invită să fie gustat.

Sper să vă placă.

Un fel de Cuvânt Înainte la prima editie

America e un tort uriaş. Atât. Un tort uriaş! Nu mă întrebaţi cât de reuşit, cât de dulce, cât de frumos şi, mai ales, cât de scump!

O să ziceti: cum adică? Simplu. Pentru că un tort e o chestie de gusturi. Unii într-un fel, alţii…

Unii vor zice că e doar dulce, alţii că e doar frumos, alţii că nu e nici una nici alta ci că e plictisitor sau că o fi el tort, dar câţi ajung la el…

Şi-atunci, de ce să nu rămânem înţeleşi într-atât: că e pur şi simplu un tort. Şi încă unul uriaş.

Aşezat pe o tavă de cuprinde între toartele ei imaginare două oceane.

Eu am ajuns să văd acest tort. Într-un fel zis „l-am văzut” pentru că, în realitate am vãzut doar o parte din el.

Oricât de multe au fost ocaziile ce mi s-au oferit de o viză generos acordată pentru 10 ani. Nişte felii…

E un lucru foarte important ceea ce am primit: posibilitatea de a vedea tortul numit America. O întindere ce leagă prin fire nevăzute două oceane, iar dacă e să te uiţi la întinderea asta de sus în jos, în partea de sus te poţi îmbăia în revărsarea de culori sticloase a aurorei boreale, iar în partea de jos te vezi proiectat în umbra unor amintiri încă proaspete ale pădurilor virgine.

Am văzut tortul acesta mai întâi din avion. De fiecare dată când am mers într-acolo, am zburat cu tot felul de avioane şi n-am putut să-mi reprim o undă de regret că numai e moda corăbiilor sau măcar a pacheboturilor planturoase cu care să intri victorios în portul New York-ului, pe sub braţul înţepenit în amorţeală al Statuii Libertăţii.

Apoi, după câteva ceasuri şi-o porţie sănătoasă de emoţii, tot din avion, dar noaptea şi cu un pic de furtună. Apoi din maşină. Mai întâi dintr-un Cadillac 1970. Un vis. Cam prăfuit, pişcat ici-colo de rugină, scârţâind uşor la încheieturi, dar tot vis.

Apoi, iarăşi din avion. Pe bază de „stand by”. Nu vă grăbiţi să mă întrebaţi, am să vă povestesc mai la vale ce e şi cu năzdrăvănia asta a companiei cu care am zburat prima oară peste ocean.

Apoi, Greyhound-ul. Mi se părea că am adormit cu „America ogarului cenuşiu” – ce carte frumoasă, apărută neverosimil în anii când Ceausescu se pregătea să ne înconjoare cu un al doilea zid chinezesc – în braţe.

Apoi din nou tot felul de mașini, ba de închiriat, ba ale prietenilor, automate sau cu stick – schimbător – dar toate respirând o putere şi o eleganţă robustă care te face să înţelegi încă o dată de ce americanii sunt atât de mândri de faptul că sunt, ei da, americani… Şi tot aşa mai departe.

Deci, am văzut tortul acesta. De fapt felii din el, cum vă spuneam. Câteva. Așa cum am putut să le primesc sau cum am reuşit să ajung la ele.

Nici nu ştiu. Încă. Iar dacă tot am putut să le văd, dacă tot mi le-a pus cineva în faţă le-am şi „gustat”.

Ca unul care n-a mâncat în viaţa lui, până atunci, felii de tort. Mai cu seamă dintr-un asemenea tort.

Sã nu credeţi că s-a uitat cineva la mine cum mănânc. Pe-acolo nu se poartă curiozităţi de soiul acesta.

Există un respect sacru a ceea ce ei numesc „privacy”, iar noi ar trebui să-i zicem „intimitate”.

Dacă tot ai ajuns să poţi avea o felie de tort în faţă, ei bine – zic ei – fã ce vrei cu ea, bucură-te de ea şi mi se pare că au foarte multă dreptate.

Să te lase să te bucuri pur şi simplu de ceea ce te poate bucura. Nu ştiu dacă a spus-o sau nu cineva celebru (se poartă celebrităţile în ultima vreme…), dar mi se pare cât se poate de adevărată afirmaţia după care bucuria – ca şi multe alte lucruri asemeni ei (printre care şi durerea, cu voia dumneavoastră şi nu ultima de pe listă) – este, mai întâi de toate, o treabă extrem de intimă, care ţine (sau ar trebui să ţină) de nişte resorturi şi departamente foarte personale ale fiecăruia şi  n-ar trebui lăsat nimeni, dar absolut nimeni, să-și bage – chemat sau nechemat, dar mai ales nechemat – nasul în felul în care îşi administrează (Doamne, ce cuvânt!…) cineva aceasta stare a sufletului.

Am gustat deci feliile la care am ajuns până acum, multe, puţine, nici nu ştiu şi nici nu mă interesează, la urma-urmei, important e că am putut gusta dintr-un număr oarecare şi că pot nădăjdui să mi se mai ofere şi altele.

Tot atât de gustoase. Şi cât mai multe. Doar atât.

Acum că stau în faţa tastaturii şi încerc să adun tot ceea ce am văzut şi am trăit în aceste călătorii îmi vine să spun că de şansa asta ar trebui să poată beneficia cât mai mulţi dintre compatrioţii mei.

Şi spun asta nu pentru că tortul ar fi dulce şi chiar că am mai merita şi noi să ne aducem aminte de gustul acesta plăcut.

Şi mai spun asta nu pentru că, vezi bine, am avea dreptul la un soi de premiu de consolare pentru miile de nopţi în care cei dinaintea noastră adormeau cu încredinţarea că, cine ştie, mâine – zi, „vin americanii” în sfârşit.

O spun pentru simplul motiv că America este, încă, un loc ce merită văzut şi nu oricum, pentru că ţara asta mare cât un continent nu este cu nimic mai spectaculoasă – în sine – ca orice alt loc binecuvântat de pe globul acesta de țărână. America este deosebită –  şi din pricina asta îi şi putem spune că seamănă cu un tort – pentru ceea ce oamenii pe care Domnul i-a aşezat acolo au reuşit să facă din câmpiile, din pădurile, din munţii şi dealurile, din râurile şi lacurile care, credeţi-mă, nu sunt cu nimic mai deosebite decât cele pe care ochii avizi de frumos ai oricărui român le-ar putea întâlni în dulcele spaţiu mioritic în care ne trăim viaţa un spaţiu al bunăstării ca mod de viaţă accesibil oricui dispus să pună umărul acolo unde noi am mai pune o lamentaţie a neputinţei.

Şi poate că în felul acesta am mai întelege şi noi ceva foarte important pentru fiecare din noi dar şi pentru noi ca naţie doritoare de prosperitate şi civilizaţie: stă în puterile fiecăruia din noi, stă în puterea acestui popor ca, beneficiind de binecuvântările cu care Dumnezeu ne înzestrează în egală măsură pe toţi, să-şi dureze un destin în care să ne regăsim la modul cotidian, demni şi frumoşi.

În ochii noştri întâi de toate, dar şi în ochii altora care acum ne privesc pieziş.

Iar pentru asta ni se cere un singur lucru pe care nu trebuie să-l mai facem: să tot asteptăm să vină americanii…

Cu încredinţarea că gândurile pe care le-am aşternut mai sus vor fi fost de ajuns ca să vă trezească cât de cât curiozitatea vă invit, dragi cititori, să vă luaţi un pic de timp pentru ca, în săptămânile ce urmează, să „gustaţi” împreună cu mine câteva dintre feliile acestui tort numit America.

Că tot vine iarna şi vremea poveştilor la gura sobei…

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.