Avertisment:
După cum spuneam, textele pe care le voi încredinţa acestui portal au fost scrise (şi publicate) cu mai mult de 10 ani în urmă. De aici şi referirile calendaristice care indică realitatea acelor ani. Faptul că multe din cele scrise atunci au rămas actuale şi acum nu este, întotdeauna, un motiv de satisfacţie.
Silviu Rațiu
Pregătiri de plecare
Fără îndoială, o călătorie în Statele Unite este, în cele mai multe cazuri, un motiv special de satisfacţie şi de bucurie.
Mai întâi, e satisfacţia şi bucuria omului care se vede cu atât de mult dorita viză în paşaport. Ei da, de-acum proverbiala problemă a vizei pe care o visează atâţia români.
Viza de America! Mult mai preţioasă decât orice altă viză şi cum, de o vreme bună Shengenul a devenit – cel puţin pentru călătoriile individuale şi nu departe de curtea proprie – amintire, singura piedică reală în calea pornirilor „turistice” ale românilor.
O viză ca un coşmar – ce titlu bun de roman de aventuri!
În conditiile în care, potrivit concepţiei oficiale – pe care americanii nici măcar nu se sfiesc s-o ascundă -, orice solicitant de viză este un potenţial imigrant (lucru care se vede în parcimonia cu care ea este acordată oriunde în lume – nu numai la ghişeele proaspăt modernizate de la ambasada din Bucureşti), este normal ca acei ce ajung să-şi vadă paşaportul „împodobit” cu preţioasa ştampilă să se considere, într-un fel, privilegiaţi de soartă şi să se bucure din plin.
Pentru că, în cazul lor, Statul american a operat o investiţie de încredere, decretând că acea persoană, prin excepţie de la regula pe care am enunţat-o mai sus, nu este un posibil imigrant, ci o persoană creditată cu aceea că-şi va respecta angajamentul luat la completarea formelor de acordarea vizei şi anume că se va întoarce în România la terminarea sejurului.
Ştiu ca există milioane de speculaţii pe marginea acestei probleme. Aş mai putea adăuga şi eu destule. Atunci când omului i se refuză ceva mult prea mult dorit, puţini sunt cei care vor avea pacienţa unei explicaţii.
Şi mai puţini vor fi cei care vor vrea să accepte sinceritatea acelei explicaţii. E mult mai uşor – oare ce de ?! – să întrezăreşti planul secund, acolo unde trebuie că sunt tenebre, motive ascunse şi, în toate cazurile, ceva legat de persoană. Sau, în cazul nostru, de faptul că suntem români.
Ceea ce, însă, este limpede şi n-ar trebui să scape nici unei interpretări, e faptul că a merge în ospeţie e un drept care nu naşte, în mod automat, o obligaţie mutuală. Vreau să spun că nimeni nu ne poate interzice să dorim să mergem la cineva, să-i facem o vizită cum ar veni. Nici măcar dorinţa de a merge pentru o vizită în America nu este prohibită de vreo lege.
Nici americanii nu spun că n-am avea dreptul s-o facem! Numai că această dorinţă nu presupune în mod automat că gazda – în cazul nostru America – ar fi obligată în vreun fel să-şi deschidă necondiţionat uşa şi să ne primească în casă doar pentru că dorim noi asta.
Ea poate să ne spună, în felul ei desigur, care de cele mai multe ori doare, şi încă tare de tot, că nu are nimic împotriva dorinţei noastre de a călători, dar că ar fi bine dacă am face lucrul acesta cu o „uşă” mai încolo… Sau, mă rog, altă dată…
La urma urmei, e dreptul stăpânului să decidă cine va putea şi cine nu să treacă pragul casei sale. Lecţia asta ne-a spus-o până nu de mult şi Europa de Vest, ne-o mai spun și acum o grămadă de state.
Numai departe tărăboiul cu acceptarea noastră deplină în Spaţiul Schengen! Ospitalitatea e o chestie ce ţine exclusiv de cel ce o poate acorda, nicidecum de cel ce o cere sau visează la ea. Iar faptul că noi, românii, ne revendicăm a fi exemple de ospitalitate, cum să spun, ne priveşte…
E modul nostru de a ne arăta ataşamentul la valori ce ţin de transcendenţă şi vreau s-o spun cu tărie: s-o ţinem tot aşa, răsplata, sunt sigur, va veni!
Dar, destul cu filosofia asta a vizei pentru că risc să cad în didacticism şi nu ştiu dacă lucrul acesta m-ar ajuta la ceva.
Că tot n-o să conving pe nimeni că e greu sau că e uşor să iei viza de America. Important pentru ceea ce vreau să spun e faptul că, în ultimii ani, oricine a vrut, a putut constata o deschidere reală a oficialităţilor americane din România pentru rezolvarea acestei probleme într-o manieră cât mai potrivită cu dorința numeroşilor solicitanţi.
(E o altă socoteală că într-o vreme, din motive care ar merita, poate, o discuţie separată, nu se mai terminau cozile de la ghişeele Consulatului american, de am ajuns să se creadă că ne pregătim şi noi de un fel de exod, ca pe vremuri Moise şi ai săi…).
Orice am spune, an de an, un număr sporit de oameni au primit şansa, ca și mine, să se poată gândi în termeni reali la aventura pe care o vor trăi, traversând mai întâi Europa, mai pe urmă oceanul, pentru a descoperi – a câta oară – America.
Pentru că, ori de câte ori ai merge încolo, de fiecare dată vei „descoperi” America. O Americă numai a ta, aşa cum nici Columb, nici o altă persoană, nu va putea s-o facă pentru tine şi în locul tău.
De aceea, cât ar fi ele de frumoase şi de artistic realizate, ilustratele sau albumele cu poze nu vor putea ţine loc nici măcar unui firicel de iarbă cules cu mâna tremurândă din Central Park, în inima New York-ului; sau unei flori de oleandru crescând aproape sălbatic pe marginea autostrăzii care te poartă în triumf spre San Jose; sau unui firicel de nisip înfierbântat de soarele deşertului californian.
Nimic nu poate înlocui ceea ce inima şi mintea pot citi nemijlocit, la timpul prezent şi cu intensitatea vieţii trăite atunci şi acolo.
Dar că veni vorba de deschidere, nu mă pot opri să nu spun că atitudinea unora dintre semenii noştri contribuie la încetinirea acestui proces atât de benefic şi atât de mult aşteptat de români.
Câtă vreme, aşa cum spuneam, acordarea unei vize – de orice fel ar fi – de către statul american reprezintă, la urma urmei, o investiţie de încredere, s-ar cuveni ca acei ce se bucură de efectele acestei investiţii să nu abuzeze de ea. Ba, mai mult, prin felul lor de a se purta, ar trebui să demonstreze că binemerită şi în viitor acelaşi tratament.
Din nefericire, sunt încă şi acum foarte mulţi cei care nesocotesc tot ceea ce americanii vor să le transmită atunci când, prin reprezentanţii lor, deschid în mod simbolic poarta spre casa lor aceea mare cât un continent.
În felul acesta se privează pe ei înşişi de viitoare vize dar, mai rău, privează pe mulţi dintre cei care, din pricina lor, nici nu apucă să „lovească în minge”. Cu alte cuvinte, nici nu pot încerca să facă dovada că în ei se poate avea încredere.
Şi să nu se creadă că ar fi vorba de un soi de sancţiune colectivă aplicată românilor, ca întreg, din cauza unora.
Ceea ce nu înteleg mulți dintre conaţionalii noştri este că pe meleaguri străine ei nu se pot dezbrăca, nu pot face uitată apartenenţa lor naţională. Pe lângă faptul că îşi asumă propria identitate, acolo, oriunde ar fi în lume, ei sunt tot români, ducând cu ei, inevitabil marca pe care au dobândit-o la naştere şi de care – oricât demult ar dori unii – nu ne putem despărţi până la moarte.
Spunea nu de mult unul dintre membrii Guvernului României, despre români, că le lipseşte, printre altele, solidaritatea naţională, ca un soi de sentiment de apartenenţă la naţia din care îşi trag rădăcinile, mai vechi sau mai noi, bune sau rele, totuna.
Că românului îi pasă, cu alte cuvinte, mult prea mult mai întâi de el, apoi de el şi la urmă, numai de el, şi că face treaba asta cu o satisfacţie bolnăvicioasă, care sperie multă lume care ne vede şi, de cele mai multe ori, nu ne (mai) întelege.
Şi cum nu avea dreptate când mă gândesc la cei, destui de mulţi – poate chiar prea mulţi – care-şi urmăresc cu un dispreț suveran doar interesele egoiste (o să vorbesc cândva despre deosebirea pe care am învăţat s-o fac, cu „ajutor american” între egosim şi individualism) chiar şi atunci când ştiu că în felul acesta consecinţele răului pe care-l fac se vor extinde peste mult mai mulţi decât numără propria ogradă?!
Se pare că va mai curge multă apă pe Mureş şi va ajunge chiar să fie curată ca pe vremea când fugeam de acasă să merg cu prietenii la ştrandul amenajat pe malul dinspre oraş, până când vom ajunge din nou (!?) să ne identificăm cu valori morale pe care bunicii noştrii le aveau, cum se spune, în degetul mic.
Singura problemă cu treaba asta e că tot atâta apă va trebui să mai curgă pe Mureş şi până când viza de America va deveni… istorie.
Până atunci, însă, ştampila aceea desenată de o mână condusă de un talent diabolic, tot mai sofisticată, cu nici nu ştiu câte puncte de securitate dibaci ascunse şi cu poza de obicei crispată a titularului transpusă prin la fel de sofisticate mijloace electronice costând o avere chiar şi în dolari americani, va fi un cadou mult visat şi mult dorit, în fiecare an, de milioane de români.
Viza, ca o condiţie obligatorie pentru a putea gusta din tortul numit America – iată un subiect dificil, dar cât de provocator pentru un examen de maturitate. Pentru examenul de maturitate al unui popor care de 13 ani se încăpăţânează să sufere de bolile copilăriei.
Şi, atunci să ne mirăm că alţii primesc fără prea mult efort dreptul de a “gusta” felia de tort, iar noi nu.
Mică sau mare, nu are nici o importanţă. Căci important e să şi primeşti ceva la care eşti îndreptăţit.
Așa şi tortul numit America.
