Cum locuiesc americanii
Casa în care locuiesc prietenii mei în Chicago poate fi inclusă în standardul mediu al locuințelor americane. Adică nu e nici prea luxoasă după cum nu e nici din cele în care nu-ți vine nici măcar să intri.
Ce-i drept, „case” de felul acesta nici nu se prea găsesc în „suburbs”, pentru simplul motiv că, de obicei, cartierele au apărut tocmai în locurile unde, altădată, fumegau ruinele unor clădiri construite – în epocă – pentru a adăposti primii imigranți.
Dărăpănăturile pe care ni le prezentau cu precădere ziarele de dinainte de 1989 sau cele pe care le mai vezi prin filme mai există și acum, nu sunt invenții. Sigur că da, au și americanii dizgrațiatii lor, au și ei mizeriile lor, sunt destul de mulți cei care trăiesc la limita sărăciei, mulțumindu-se cu condiții de viață greu de imaginat. Dacă vor mai rămâne sau vor fi dărâmate, e o chestiune de timp și de interes economic.
Terenul pe care mai fac umbră costă și probabil că în prezent costă prea puțin pentru a fi interesant în ochii patronilor de afaceri imobiliare. În clipa în care prețul terenului va deveni interesant – nu știi niciodată când sare indicele bursier, scoțându-le din anonimat – fii sigur că ruinele vor dispărea, lăsând loc unui „development” de toată frumusețea, cu locuințe cochete sau clădiri administrative zgâriind norii. De aceea, aș zice că mizeria în acest domeniu – dacă o putem numi așa – în America, e o chestie conjuncturală, mai mult decât în alte părți.
Gândirea edililor americani, mai cu seamă a celor ce gospodăresc megapolisuri cum e și Chicago, e dominată de spirit dinamic și temeritate, caracteristici ale concepției despre progres economic și despre evoluția nivelului de civilizație a ceea ce constituie adevăratul barometru al rezultatelor activității lor: clasa de mijloc.
Această clasă de mijloc – definită, simplu, prin aceea că are un venit permanent, situat consistent peste nivelul salariului mediu pe economie, este cea care, de regulă, populează aceste cartiere. (Săracii stau, cei mai mulți, în case vechi, în imediata vecinătate a „Down-town”-ului, în vreme ce „bogații”, altfel spus high class-ul, populează reședinte private, în locații de lux, pe malul câte unui lac ori într-o poieniță, departe de zgomotul orașului și chiar al „suburbs”–urilor).
Publicul țintă al constructorilor care investesc în suburbii este constituit din oamenii care, având un loc de muncă stabil – în sensul „american” al cuvântului – își pot permite un cont, la fel de stabil, în bancă, de pe urma căruia pot beneficia de creditări de tot felul, în orice caz, cu dobânzi stabile și de dimensiuni „omenești”. Mai ales pentru bunuri de folosință îndelungată. Cum sunt, de bună seamă, casele de locuit. (Chiar dacă faptul locuirii într-o singură casă nu este, pentru americani, o chestie de durată prea îndelungată. După cum o să vă mai povestesc, ei sunt obișnuiți să schimbe casa destul de des și fără prea multă fandoseală. În goana mașinii care-i duce spre noua locuință, nu-i timp de regrete. Fie că o fac din motive subiective, care țin de dorința unui confort superior, fie că o fac din motive obiective: locul de muncă pe care tocmai și l-a găsit capul familiei este în celălalt capăt al Americii, să zicem.
A avea o locuință decentă, spațioasă și confortabilă, așezată într-un loc plăcut și, dacă se poate, liniștit, reprezintă o dorință absolut normală pentru majoritatea americanilor.
Și, lucru pe care vreau neapărat să-l subliniez, nu ai nevoie să te zdrobești o viață pentru a-ți vedea visul cu ochii. Peste tot pe unde am umblat am văzut foarte multe familii de tineri – chiar sub 30 de ani – „stăpânind” frumusețe de casă, iar explicația e simplă. Dacă vreau ca tot omul să-și pună întreaga lui capacitate în slujba binelui comun – indiferent că-i tânăr sau nu – trebuie ca el să fie, în primul rând, mulțumit.
Iar faptul că o societate normală tinde spre binele comun este, știm asta, o axiomă. Deci, unul din polii relației e stabilit: binele comun. Numai că, iarăși un adevăr axiomatic: în orice societate sănătoasă, nu poți concepe binele comun decât ca sumă armonică a ceea ce aș numi „binele individual”, binele fiecăruia sau măcar al majorității covârșitoare a celor ce compun colectivitatea. Iar pentru asta, alt lucru firesc, colectivitatea, prin exponenții săi, trebuie să creeze un cadru potrivit pentru afirmarea aspirațiilor și potențialului fiecărui individ luat în parte. Și ca demonstrația să nu alunece în livresc, am să spun că, în context, lucrul acesta înseamnă, în primul rând, că orice familie care are un venit stabil este îndreptățită – și încurajată, după cum vom vedea cu alt prilej – să aibă o locuință cum și-o doresc toți membrii ei, de la mic la mare. Toți cei care compun ceea ce statisticile denumesc a fi „the average american familly”.
Iar prietenii noștri, de care vă tot povestesc, sunt o astfel de familie. Chiar dacă, în urmă cu nici un deceniu – față de data vizitei noastre – în România, făceau parte din „mândra intelectualitate socialistă” cocoțată, ca firmă, pe treptele de sus ale societății, dar aruncată, ca resurse, în aceeași beznă în care se zbătea mai toată populația. (I-am întrebat dacă regretă „coborârea” în rang și-n loc de răspuns am primit doar un zâmbet scurt și semnificativ.)
Fiind niște „average americans” și-au putut permite într-un timp imposibil de imaginat pentru realitãțile autohtone – nici de atunci, dar nici de acum – să-și cumpere „cu bani din bancă” – vorba lor – casa în care i-am găsit și pe care au împărțit-o cu noi mai bine de o lună de zile. Și să aibă și o mașină și nici economiile să nu le fie amenințate de nici un fel.
De intrat nu vei intra niciodată în casa unui american direct din stradă. Întotdeauna va exista între trotuar și treapta (sau treptele) de la ușa de intrare, o peluză de iarbă. Mai mult sau mai puțin lată, doar în fața casei sau dându-i înconjor – după buzunar și după locație. Peluza acoperită cu gazon a dezvoltat chiar și un soi de „sport domestic național” al americanilor: tunsul ierbii. În fiecare sâmbătă dimineața (vorbesc în general de lunile din primăvară până-n toamnă) asiști la un ritual ale cărui reguli și le stabilește fiecare după cât timp are, ce „scule” îi populează bătătura, poziția și mărimea tăpșanului. Am să-ți spun că ocupația asta mai are și un rost important în educația copiilor. La vârsta potrivită, băieții își vor primi sau nu banii de buzunar după cum, printre altele, vor fi terminat repede și bine „coafura” peluzei din fața casei părintești.
Ca să nu-ți spun că sunt mulți cei care-și suplimentază rezervele oferindu-și serviciile vecinilor care nu pot face treaba asta. (Sau, cum am cunoscut câțiva, nu neapărat români… vor să se arate mai cu moț. Vezi bine „eu am bani să plătesc pe cineva s-o facă-n locul meu pe când tu…”. Orgoliu de provincial sancționat de obicei cu glumele celorlalți, la o bere, după ce „ostilitățile” se vor fi terminat.)
Casa propriu zisă se distinge, înainte de toate, prin dimensiunea și lejeritatea spațiilor. Mai cu seamă ale celor în care familia își petrece, împreună, majoritatea timpului. De aceea, ai să vezi că dormitoarele nu dispun, neapărat, de spații excesive. Atent desenate, ca să ofere maximum de confort, liniște, aer suficient pentru odihnă, pentru un somn adânc și reconfortant. Loc pentru odihnă și nimic mai mult. Nu televizor, nu alte bizbrizuri care să încarce atmosfera. Și ceva absolut american: nu prea vei găsi în dormitoare dulapuri pentru haine. În locul lor, pe una dintre laturile încăperii este proiectat – în diverse forme și mărimi – un (poți să râzi) „closet” – o cămăruță în care încape toată garderoba celor care ocupă dormitorul.
În orice casă vei găsi cel puțin două dormitoare din care, în mod obligatoriu, unul este „master bedroom” – dormitorul stăpânului, de fapt „al părinților” sau, altfel spus, „matrimonial”. Încăperea este, firește, ceva mai spațioasă și dispune, de regulă, de o baie proprie. Cu vană și cabină de duș separată. În ultima vreme, vana este de tip „jacuzzi” dar preferința americanilor se îndreaptă și acum tot spre cabina de duș. Într-o societate unde timpul înseamnă bani, plăcerea de a petrece mai mult timp în jacuzzi costă, uneori, prea mult.
Dormitoarele sunt amenajate, de regulă, la etaj în vreme ce parterul este destinat „vieții active” a familiei. Cele mai multe case sunt proiectate după tipicul parter plus etaj, uneori și mansardă dar ai să poți întâlni și multe modele de case doar cu parter. În aceastã situație ele sunt planturoase, lăbărțându-se pe o suprafață considerabilă, dat fiind că încăperile trebuie sã fie la fel de spațioase ca și în cazul caselor cu etaj. Astfel de case vei întâlni mai cu seamă în sud, unde și resursele de teren sunt mai generoase, câmpiile întinse oferindu-se parcă unor soluții de acest fel. Apoi mai sunt și casele „rulante” pe care constructorii le aduc la locul unde vor fi amplasate, gata construite, pe trailere și care, din aceastã pricină sunt concepute numai cu parter dar despre ele merită să vă povestesc mai multe, cu un alt prilej.
Sufrageria – living room -, locul de servit masa – dining room – lipită de bucătăria spațioasă, complet utilată, biblioteca sau o cameră de lucru ori, mai nou, sala de jocuri – neapărat cu o masă de biliard – sunt spațiile în care familia îți petrece timpul rămas după ce-și va fi terminat treburile zilnice și până la ora zece seara – ora cvasiobligatorie de mers la culcare. (Asta în zilele de peste săptãmână și duminica seara. Doar în weekend sunt îngăduite excepții. Atât pentru ora de culcare cât și pentru cea când se „sună deșteptarea”.
De la aceste rigori stricte nu am reușit să obțin derogări de la niciunul din cei cu care am petrecut de-a lungul vizitelor mele, oriunde m-am aflat în America. Și poate o să ți se pară ciudat, chiar și prietenii noștri români au luat foarte repede acest regim de viață în serios, semn că-s cel putin inexacte poveștile cu presupusa incompatibilitate între ceea ce s-ar numi „disciplina” occidentală și spiritul de boem inadaptabil al românului. Puși în situație, românii ajunși pe meleaguri americane s-au adaptat uimitor de repede și fără un efort deosebit rigorilor vieții cotidiene la care, cei mai mulți, au și adãugat ceva din „culoarea” meleagurilor mioritice, dovedind și în felul acesta că „lenea” nu este, neapărat, o componentă inevitabilă a caracterului românilor.
„Dacă vrei, tu ești musafir, poți dormi mai mult dimineața, dar noi trebuie să fim punctuali.”
„Bine dar poți să spui că ai musafiri din România și că nu vin în fiecare zi așa că ar putea fi și ei mai înțelegători.”
„Știi ce-mi vor răspunde dacă le voi spune asta? Foarte bine, atunci să-ți plătească musafirii întârzierea.”
„Chiar de-ar fi să fie vorba de părinți, de frați sau rude apropiate?”
„Chiar și atunci. E timp destul în weekend și chiar de nu-ți place, când vezi că ei pot, trebuie să poți și tu…”
Casele sunt predate de constructori cu baia si bucătăria complet utilate și mobilate, iar mobilierul și utilitățile „intră în preț”. În plus, atunci când iei o casă de nouă ai posibilitatea să îți impui pretențiile referitoare la aceste dotări atât în ce privește locul unde vor fi amplasate cât și tipul cu privire la care ai optat (frigider, cuptor, robineți, cabină de duș, chiuvete și altele asemenea. Inclusiv carpetele, felul și materialul dușumelei, amplasarea prizelor și întrerupătoarelor, a instalației de iluminat și câte altele). La fel cu mocheta sau parchetul din dormitoare, sufragerie și restul de încăperi.
Desigur, dacă vrei, constructorul îți va și mobila casa, că au destui designeri care s-o facă. După cum îi vei putea cere să-ți amenajeze și grădina dar toate astea se vor plăti separat. Ești doar scutit de efort și-ți poți permite, la urma urmei, să te muți în casă nouă „cu mâinile în buzunar” ceea ce, s-o recunoaștem, nu-i chiar lipsit de fantezie.
Toate acestea le vei negocia cu reprezentantul constructorului, altfel spus, al „dezvoltatorului”, după ce vei fi vizitat casele – model pe care orice firmă serioasă le ridică după ce va fi definitivat planul de amplasament al viitorului cartier.
Cum arată o casă – model? Câte sunt ridicate de obicei? Din ce sunt fãcute și cum își organizează constructorul întreg șantierul în așa fel încât mulți nici nu știu că acolo se construiesc case – și nu puține? Pãi despre asta și multe altele îți voi povesti rândul viitor.
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 54/7, din martie 2003.
