Chicago – o nouă zi
Vreau să-ți spun că în suburbia în care am locuit vreme de mai bine de o lună, în Chicago, ușa de la intrarea în locuință nu se încuie decât foarte rar. (Lucrul acesta l-am văzut mai apoi și în California, în mod special în orășele mici, suburbii cochete; în marile aglomerări chestia se cam schimbă și asta din motive despre care voi vorbi cu alt prilej.)
Să vezi însă oamenii că pleacă de acasă liniștiți, fără să-și pună alarma sau să se scotocească prin buzunare sau în poșetă ca să găsească ditamai legătura de chei, a fost, crede-mă, un sentiment reconfortant. Ca să nu vorbesc de faptul că neguțătorii noștri care ne oferă din abundență uși metalice de tot felul (nu de puține ori din tablă deja ruginită…), cu te miri ce sisteme de închidere nu ar prea avea succes prin părțile alea. Așa cum au la noi și mă tot mir de ce.
Ca să nu spun că văd în treaba asta cel puțin o contradicție. Pe de o parte, la tot pasul auzi oameni plângându-se de sărăcie lucie și mai că-ți vine să-i și crezi, iar când te duci la ei în casă, primul lucru de care te izbești e ditamai blindajul de la ușă. Numai bun pentru o mână agilă de spărgător. (Am stat de vorbă, pe vremuri, cu un astfel de „performer” care mi-a mărturisit cu un surâs enigmatic în colțul gurii că pentru el, cu cât ușa e mai solidă sau lacătul mai sofisticat, cu atât tentația e mai mare. Reușita e o demonstrație a faptului că e „sunt meseriaș și-mi crește cota, dom’le, îmi crește cota al naibii de tot”.
Prima oarã când i-am vãzut pe prietenii mei plecând și lăsând ușa descuiatã am zis că or fi uitat și i-am tras de mânecã. „Nu-i cazul că și așa nu intră nimeni. Și-apoi, ușa – chiar încuiată – nu e pentru hoți…” – a fost rãspunsul la întrebarea din ochii mei.
Casa și tot ce e în ea sunt asigurate – e cel mai bun lucru pe care-l poți face, nu costă mult și e singurul care, la o adicã, dă rezultate. Am mai aflat că în fiecare cartier acționează și un fel de „serviciu de pază” inedit, pe bază de voluntariat. Fiecare locuitor este atent nu numai la ce se întâmplă în curtea sa, dar și la ce se întâmplă pe stradă sau în preajma casei vecine, anunțând poliția de îndată ce ar sesiza ceva ce nu e în regulă.
E doar una dintre regulile de conviețuire pe care americanii le promoveazã prin consens mutual, fără să mai fie nevoie – la acest nivel – de legi, administrație, guvern, președintie și mai știu eu ce alte complicații birocratice.
Nu miră pe nimeni dacă cineva, auzind zgomote, bufnituri, obiecte aruncate pe jos sau mai știu eu ce altceva în casa de alături, pune mâna pe telefon, formează de acum bine cunoscutul (și la noi, mai de prin filme, de prin romane polițiste sau din povestiri) 911 și anuntã poliția. Care poliție, aici să vezi chestie, să știi că e la fața locului în doar câteva minute. Fără fasoane și obiectiuni că n-ar fi benzină, că s-ar fi terminat „cota”, sau că nu știu care mașină tocmai s-a stricat, sau că stai să vedem dacă e cazul să ieșim, că poate se termină scandalul în mod pașnic și nu apucă să-i împlânte cuțitul până în inimă și atunci „nu e treaba noastrã”.
Înainte de a-mi spune că exagerez, am să-ți spun că deviza poliției americane – valabilă pentru toate statele federale – este: „To protect and serve!” Să protejăm și să slujim, ăsta este consemnul oricărui polițist de pe acolo. Să-l protejeze pe cetățean – de la cel mai umil, chiar cerșetor să fie el, până la președintele cocoțat colea, sus, la Casa Albă. Și să îl slujească. Și pe unul și pe celălalt, fără nici o discriminare.
(Când i-am spus, odată, unui tânăr agent de circulație de pe la noi că prima lui îndatorire este ca să ne creeze nouă, tuturor șoferilor și pietenilor – nu doar celor din mașini barosane sau cu girofar, număr special și cu sirenă – condiții pentru ca să putem circula fluent și fără pericol pe străzile patriei, junele m-a privit siderat și mi-a trântit-o: „Doar nu m-oi fi plătind dumneata.” Ba, tocmai că eu și alte zeci de milioane de plătitori de impozite care stăm tăcuți la coadă ca să ni le plãtim – iar unii dintre noi mai și mor câteodată pentru asta… – suntem cei care „te plătim dragul meu” – i-am răspuns, dar gustul amar a rămas multă vreme și mai e și acum de foarte multe ori. Mai cu seamă atunci când aș vrea să mă simt măcar „mai protejat” de poliția noastră mioritică. Că de slujire ce să mai vorbim!?)
La doar câteva străzi de casa prietenilor noștri, o arie cât vezi cu ochii de iarbă, peticită ici-colea cu terenuri de baschet acoperite cu bitum. Soluții simple, care să nu înghită prea mulți bani, dar care să ofere copiilor, tinerilor, posibilitatea de a face mișcare, de a practica un sport. (Să nu-ți spun că am văzut terenuri de baschet de „cartier” dotate cu instalații de nocturnă că știu, îți va fi greu să mă crezi mai ales dacă ai un copil care ar zburda și el seara, după lecții, într-un asemenea loc.)
Și în timp ce meciurile se încing, pe iarba tunsă cu grijă și udată prompt, la nevoie, cei care nu mai pot sau pur și simplu nu vor să joace, își dezmortesc încheieturile bucurându-se de soare, de aer și de câteva ceasuri binemeritate de relaxare.
Există o grijă deosebită ca oamenii să aibă locuri unde să petreacă cât mai mult timp la aer curat. Parcuri, centre de agrement de cartier, terenuri de sport comunale sau aparținând doar unui grup de case – cu circuit semiînchis – piscine mai mari sau mai mici, risipite peste tot, piste de bicicliști sau pentru amatorii de patine cu rotile – sunt tot atâtea prilejuri ca, oricând ai avea timp și poftă, să te poți mișca, să poți alerga sau pur și simplu să te poți plimba în liniște uitând de forfota unei zile aglomerate sau plănuind o nouă afacere sau mai știu eu ce altceva.
Societatea are nevoie de tine într-o formă cât mai bună și cât mai mult, în timp. De aceea, statul – exponentul nevoilor societății, dar și întâiul slujitor al individului – va avea grijă să-ți asigure cât mai multe facilități pentru ca acest lucru să fie posibil. Și toate astea, la un preț cât mai mic, să se poatã bucura toată lumea de ele. Să nu-ți pui problema că ai vrea să faci o miuță cu prietenii din bloc, chiar și în toiul iernii și sã n-ai unde sau, dacă chiar ar fi ceva, să ți se ridice pãrul măciucã de tariful pe care ți-l percepe „stăpânul” pentru sală.
Baschetul este unul dintre sporturile favorite ale americanilor. Într-o statistică a numărului de practicanți, el ocupã locul trei pe națiune, după basseball și fotbalul american. Panouri și coșuri de baschet vei găsi în cele mai neașteptate locuri. Fiecare casă, cât o fi ea de sărăcăcioasă, este înzestrată cu cel puțin un astfel de acaret, montat de cele mai multe ori deasupra intrării în garaj.
Dar, cum spuneam, panouri de baschet sunt peste tot. Și peste tot sunt cel puțin doi-trei jucători care se întrec să introducă mingea buclucașă în cos. Cei mici visează, aproape fără excepție, să fie cândva aidoma lui Michael „Air” Jordan, personaj de legendă care a dat o nouă față acestui sport, omul despre care se pot scrie enciclopedii și studii academice și care, iată, chiar și acum, la cei 42 de ani ai lui, nu pare să fi epuizat toată vraja pe care geniul său a conferit-o acestui joc al inteligenței, agilității, disciplinei și spiritului de echipă.
Cum ajung miile de copii să concureze cu performanțele idolilor lor e o altã poveste. Se cheamă selecție și treaba e făcută, ca mai toate lucrurile, „la meserie”. Am asistat într-o sâmbătă – eram deja în California – la o astfel de selecție făcută la o școală primară din Temecula, un oraș a cărui poveste merită un capitol pe care-l voi scrie cât de curând.
Selecția a fost anunțată cu multe săptămâni înainte și a produs o stare de efervescență în rândul puștimii cum greu îți poți imagina. Iar în sâmbăta cu pricina, deși activitatea fusese anunțată pentru ora 9.00, împrejurimile școlii au fost literalmente luate cu asalt încă de pe la 7.30. Automobile cu duiumul, sarsanale de tot felul, umbreluțe de soare, mese și scaune pliante, aparate de fotografiat, camere de luat vederi, tot tacâmul. Și liotă de copii cu emoția gâtuindu-le respirația. Dar ce vorbesc „liotă de copii”? Să fi văzut armata de „însoțitori”, încă mai agitată și mai emoționată. Părinți, bunici, unchi, frați mai mici sau mai mari, ce mai, toată suflarea adunată ca să-i susțină pe „candidați”.
O altă regulă de aur a relațiilor interumane, practicatã de tot americanul, cât ar fi el de ocupat. „Copilul trebuie să știe că suntem alături de el, că nu e singur. Are nevoie de sprijinul nostru și noi suntem aici tocmai pentru asta.”
Selecția s-a desfășurat pe terenurile de sport ale campusului școlii. Da, campus, pentru că, acolo, școala nu este doar locul unde copii se duc ca să petreacă, înghesuiți mai mult sau mai puțin, în bănci, câteva ceasuri stresante cu lecții, extemporale, teze, teste și verificări peste verificãri de parcã ar fi prototipuri pe bancul de probe și nu niste ființe vii, avide, deopotrivă, după cunoștinte, dar și experiențe trăite și nu după lozinci și axiome administrate cu lingurița ori sub formă de pastile.
Și atunci, acolo copiii își petrec aproape toată ziua la școală, iar pentru asta li se creează și ambianța potrivită. Terenuri de joacă, terenuri de sport, spații de odihnă și de relaxare, săli de studiu, biblioteci, laboratoare, spații speciale pentru redacții de reviste, stații de radio școlare și câte și mai câte.
Pe astfel de terenuri de sport a avut loc selecția. Cu tact și cu răbdare, copiii au fost testați în ce privește aptitudinile lor native: detenta, mobilitatea, viteza de reacție, puterea de concentrare, lucruri cu care te naști de la Dumnezeu și care, mai pe urmă, pot fi cizelate sau pot fi lăsate să zacă într-o existență imobilă.
A contat mai puțin dacă puștimea – fete și băieți deopotrivă – știau sau nu să joace baschet. „Acest lucru este cel care se învață. Mobilitatea, agilitatea, viteza, cu astea te naști și ți le poți dezvolta. Odatã cu învățarea jocului. „Principii simple, practice, pragmatice, chiar și care au fost aplicate și în sâmbăta aceea pe sute de copii. La terminarea selecției au fost formate mai multe grupe cărora li s-au dat nume de echipe celebre în NBA – campionatul american de baschet profesionist. Grupa „Chicago Bulls”, grupa „L.A. Lackers”, „Washington Vizards” și așa mai departe.
Firește că fiecare grupă a primit tricouri în culorile echipelor respective. Să fi văzut mogâldețele cu câtă mândrie și-au îmbrăcat tricourile nou-nouțe, proaspăt scoase din pungile în care fuseseră ambalate. Și sã nu-ți spun ce lacrimi au curs în ochii celor care și-ar fi dorit vestitul tricou cu numãrul 23 – numărul lui Jordan – și care, pe motive știute doar de profesorii care au fãcut selecția, au trebuit să se mulțumească doar cu tricoul lui… Magic Johnson, să zicem…
La sfârșit, părinti și copii, cete-cete, s-au reunit pe un tăpșan din campusul școlii. Unii la o bere, alții la o răcoritoare. Iar cei mai mulți, înghesuindu-se sub panourile de baschet. A petrece week-end-ul în casă este, pentru americani, o chestie aproape de neconceput. „Sigur că fiecare și-ar dori să cunoască gloria. Să joci în NBA, ce vis! Te ia cu ameteală, zău așa. Dar nu asta e totul. Să-ți placă ce faci și să te simți bine cu tine însuți și cu ceilalți. La urma urmei, asta e tot!”
Pe marginea terenului de baschet din parc se aprind spoturile reflectoarelor. Seara se lasă, netulburată, peste cartier.
A mai trecut o zi peste Chicago, peste America, peste noi și peste felia noastră de tort.
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 53, din 28 februarie 2003.
Silviu RAȚIU
