Chicago: Câte ceva despre români, în America
Viața în suburbiile unui mare oraș cum e Chicago seamănă pe alocuri cu ceea ce am apucat să aflu că ar fi fost viața la țară, pe la noi, înainte de război și puțin după aceea.
Case cochete, majoritatea lor construite pe structuri din lemn (casele din cărămidă „nu se poartă” în America, nici măcar în zonele friguroase din nordul îndepărtat), de regulă cu cel puțin trei dormitoare, cameră de zi și loc de servit masa luminoase și extrem de spațioase, având neapărat o curte – cât de mică – și o peluză mare cu iarbă în fata intrării principale.
O lume calmă, domoală chiar, oamenii cunoscându-se și frecventându-se unii cu alții, dar respectându-ți intimitatea, animați de sentimentul solidarității, mândri de identitatea pe care apartenența la acea comunitate le-o conferă, purtând cu mândrie însemnele ei distinctive – fie el un drapel, un simplu steguleț sau abțibild pe bara de protecție a mașinii.
Iar dacă nu dau buzna în casa vecinului nu e pentru că ar fi neprietenoși, ci pentru că au în considerare, că respectă dreptul „celuilalt” de a-și chivernisi timpul, viața privată. Timp în care, fii sigur, își găsesc loc și vizitele, și petrecerile și serile petrecute în tihnă, la gura sobei. O lume despre care mulți români cu care am vorbit înainte, dar și după ce am fost acolo îmi spuneau că ar fi rece, distantă, arogantă chiar, mult prea preocupată de ceea ce ar trebui să fie „propria ogradă”; o lume care, în realitate, are – așa cum am putut constata mai mereu – o cu totul altă configurație.
De-o pildă, nu a existat nici o manifestare socială care să se fi ținut în vreuna din comunitățile de americani pe care le-am vizitat, ca întreaga suflare să nu fi fost prezentă. Și nu oricum. Cu „arme si bagaje”, cu entuziasm și dăruire nedisimulată. Nu același lucru cu românii noștri.
În ‘92 m-am nimerit în Chicago la vremea unei manifestări anuale importante a românilor de acolo care s-a ținut într-un parc întins pe câteva hectare bune, în chiar „buricul târgului”. Au fost trimise invitații, „s-a bătut toba” cum se cuvine – urma să fie prezent și Cristian Moisescu, pe atunci proaspăt ales primar în Arad – și cu toate acestea, asa cum am putut vedea, manifestarea a fost un semieșec care nu m-a surprins decât pe mine, „neinițiatul”.
Lume puțină – față de câtă românime locuiește în Chicago, atmosferă călâie, bisericuțe răzlețite pe tăpșan și multă, multă bârfă. Că ăla n-a venit din cauză că a venit nu știu cine sau că n-a venit nu știu cine, că, vezi bine, se știa că n-o să vină mai știu cine, că de ce se cântă numai muzică populară, că mititeii au fost aduși dintr-un loc deși puteau fi aduși din alt loc și asa mai departe…
Mulți au fost cei care au venit până la marginea parcului, au coborât doar geamurile automobilelor, au inhalat vârtos fumul de grătar și de mititei, au lăsat să se umple habitaclul cu niscaiva sunete de taraf înregistrat pe banda, după care au plecat tăcuți. Așa cum au venit. Câteva stegulețe tricolore „arborate” după modelul lui Pristanda își fluturau dezamăgirea în vreme ce tot mai multă lume se pregătea, prematur, de plecare.
Ulterior am discutat cu unii lideri ai comunității românești și despre această manifestare. Ca și despre o „zi a arădenilor” organizată de una dintre bisericile românești importante din Chicago – eșuată și ea pentru simplul motiv că cei care au strălucit prin absență au fost tocmai… arădenii. Firește, cei de „acolo”… „Cam atât este ce putem face. E ca un blestem să nu reușim să ne adunăm cu adevărat deși suntem foarte mulți români și aici, în Chicago. Abia dacă ne vedem duminicile, la bisericã.”
Dar cum să reușească din moment ce (nici) în Chicago nu există un „cartier al românilor”? Așa cum există unul al polonezilor, altul al rușilor, altul al maghiarilor sau al evreilor. În treacăt fie spus, ca să pot face o vizită unor foști vecini de bloc, stabiliți și ei în Chicago Area (zona Chicago), am făcut, într-o seară, o ditamai excursie de o oră și jumătate, cu mașina, până să ajung la ei.
Chiar de ar fi să admit că orașul e mare, că distanțele trebuie măsurate „altfel” și tot mi se pare mult. Asta pentru că nici în suburbia în care locuia prietenul nostru, nici acolo unde ne-am dus în vizită nu se înghesuiau prea mulți români. Și ce e mai trist e că am vorbit cu mulți români care-mi spuneau că se simt bine așa. Ba, unii au preferat să-și ia lumea în cap și s-au stabilit în zone unde erau singurii români pe o rază de zeci sau chiar sute de mile pătrate. Tocmai pentru a nu fi „deranjați” de alți conaționali.
Izolați între alte neamuri, mulți dintre ei complexați din pricina dificultăților de comunicare (limbă, obiceiuri, năravuri, etc.), purtând cu ei tarele unei societăți bolnave – cum a fost și încă mai este societatea românească pe care, părăsindu-și locurile natale, au „dus-o” cu ei – agățându-se de amintiri ca de niște obsesii care-ți secătuiesc puterile, golindu-te de tot ce poate fi bun pentru un nou început; frustrați, copleșiți de o dorință – altminteri omenească – de a „recupera timpul pierdut” (mă refer la bunăstarea materială în mijlocul căreia au aterizat) – exacerbată însă la dimensiuni maladive, cei mai mulți dintre românii stabiliți pe meleaguri americane trăiesc, în America, chiar fără să-și dea seama, într-o „Românie” virtuală.
De aceea, mulți își clamează în continuare sindromul de neadaptare sau, în cel mai bun caz, sunt o palidă pată de culoare a comunității în care, prin eforturi deosebite, reușesc, să se integreze mai cu seamă la nivel individual, arareori ca grupuri restrânse, cu o relevanță nesemnificativă. Deși, credeți-mă, s-ar putea mult mai mult. Nu de alta dar, așa cum spuneam, e loc sub soare pentru toată lumea în America și nu mi-a fost dat să aud niciodată de vreo obstrucție din partea autorităților atunci când cineva a dorit să facă ceva pentru a-și afirma și conserva identitatea. Inclusiv cea națională.
Ca să nu spun că nu m-a mirat deloc mărturisirea unora care-mi spuneau că, de n-ar fi rușinea, s-ar întoarce tot în grabă, în țară. Mulți sunt sinceri și admit, în sinea lor, că nu „ceilalți” sunt vinovați, că vina – dacă e să vorbim de o „vină” – e în ei, în incapacitatea lor de a intra „din mers” în ritmul vieții, în încăpățânarea prostească de a poza mereu în victime, dar și în refuzul de a cere ajutor, atunci și acolo când e nevoie, dar și în absența sprijinului moral pe care o comunitate închegată după modele pe care să le poată recunoaște ca „ale lor”, l-ar putea oferi, mai cu seamă la început, în primele săptămâni, atunci când totul e mult mai greu.
Când, așa cum mi-a spus cineva, îți vine să-ți faci valiza de zeci de ori pe zi și când, de nu e cineva care să „o ascundă”, poți rata o aventură fără ca măcar s-o fi început.
Și câți am cunoscut dintre cei care și-au fãcut bagajele cu adevărat și s-au întors!
Un lucru pe care îl găsesc, în cele din urmă, normal. Pentru că a-ți asuma eșecul e primul pas pe drumul spre reușita viitoare. Va trebui ca, în timp, să ne dezbărăm de prejudecățile cu care am fost îndopați decenii în șir, să aruncăm de pe noi încăpățânarea prostească și păguboasă, falsa pudoare, falsa mândrie sau falsa modestie și câte alte straie croite prost și care ne fac viața atât de urâtă. Să ne acceptăm asa cum suntem și să încercăm să ne croim viața în deplin acord cu „măsura” după care am fost croiți, cu cât „material” vom fi având la dispoziție și cu resursele pe care vom fi dispuși să le cheltuim. Același lucru li s-ar potrivi și celor care au ales să se stabileascã oriunde, în altă parte a lumii. Cred că, mai întâi, ar trebui să se împace, fiecare, cu sine însuși. Pentru ca apoi, să se poată raporta în mod corect, fără complexe și prejudecăți, la ceilalți. Fie ei români din… România, fie români stabiliți aiurea în lume.
În ce mă privește, refuz să cred că ar vrea cineva ca noi, românii, să nu ne putem afirma cu tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit din belșug. Nici aici, unde cei mai mulți am ales să ne desăvârșim „cãlãtoria”, nici în oricare parte a lumii am alege să facem lucrul acesta.
Nu mi-a fost dat să aud pe nimeni care să-mi fi spus că a avut de suferit, în America, dacă acesta e „subiectul propoziției”, din pricină că și-ar fi revendicat identitatea de român. Într-o țară care s-a constituit ca națiune din suma spectaculoasă a celor mai diverse „identități” naționale, sosite acolo de pe toate meridianele și care se afirmă ca atare și în zilele noastre, nimeni nu te va pune la stâlpul infamiei doar pentru că ești român. Te poți lega singur de stâlpul cu pricina dacă te vei crampona de propria-ți neputință sau dacă, Doamne ferește, vei face ceva ce, indiferent de nația din care te tragi, te descalifică din calitatea de om.
În părculețul din fața casei prietenului meu, într-un Chicago cuprins pe nesimțite de umbrele înserării, discuția – la un moment dat aprinsă – despre condiția românului în lume topea în cuvinte rostite nu de puține ori cu năduf, timpul de dinaintea cinei. În mod excepțional – pentru că eram noi acolo și nu apucaserăm încă să intrăm în programul casei – în primele zile cina a fost programată după „modelul” din țară. Adică mai spre seară. Altminteri, familia se adună pentru cină pe la orele 6.00 ale după amiezii. Cel târziu.
Cât de bun e obiceiul acesta aveam să simt după ce am apucat să învăț și eu „lecția”. Masa odată terminată pe la 7.00 seara, să te tot ții timp pentru plimbare, pentru sport, pentru lectură sau televizor și, de ce nu, pentru vizite. Cum urma să fac, în zilele următoare, în mai multe „development”-uri. Adică în locuri unde firme imobiliare de toate mărimile construiesc alte și alte cartiere. Lărgind pe nesimțite „suburbs”-urile și odată cu ele, orașele. Până-ntr-o bună zi, când toată America va deveni un imens (!) „hiper-megapolis”, de la Atlantic la Pacific și… retur. Pe care nu pot și nici nu vreau să mi-l imaginez. Nu mi-e mie bine așa, întins pe iarba tunsă scurt, moale și înmiresmată, din părculețul pitit în cocheta suburbie unde un soare blând ne însoțește gândurile plecate aiurea! Poate acasă… Acasă? Unde „acasă”!?
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 52, din 21 februarie 2003.