Un intermezzo nedorit: zborul frânt al navetei Columbia
În săptămâna aceasta ar fi trebuit să continuăm periplul început prin Chicago. Mai sunt atât de multe de spus. Doar că, iată, vorba românului cu socoteala din târg care nu se potrivește cu cea de acasă a fost să se împlinească încă o dată.
Și ce dacă „împlinirea” înseamnă, de data aceasta, niște lacrimi pe care nimeni n-ar fi vrut să le plângă? Pe care orice ființă în care sensibilitatea mai face să se nască măcar un fior de emoție ar fi preferat să le transforme în orice altceva. Sau, poate că nici n-ar fi trebuit să le negăm dreptul de a fi plânse. În fond, cine suntem noi să ne facem stăpânii lacrimilor? Doar că, Doamne, cât de frumoase ar fi putut să fie ele?
Și câtă strălucire ar fi putut să răspândească prelingerea lor pe niște fețe de oameni fericiți? Bucuroși că cerul s-a îndurat să-i lase, într-o coborâre lină, să rupă vraja zborului; fericiți că pot strânge în brațe bărbatul, femeia iubită – și unii și alții aureolați de taina unui zbor mult prea înalt – încă – pentru cei mai mulți dintre mult pera pământenii de noi.
Nu ne-a fost dat, sâmbătă, în prima zi a acestui atât de imprevizibil februarie 2003, să ne bucurăm de o nouă izbândă a geniului uman.
Am să fiu sincer și am să mărturisesc că aventura din urmă a navetei „Columbia” a trecut pe lângă mine, zile în șir, fără un ecou deosebit. Iarna care s-a prăvălit peste noi, explodând parcă odată cu petardele azvârlite zănatec peste tot, dar mai cu seamă în ochii oamenilor, dar și nevoia de a ne ajunge din urmă goana nebună a zilelor ce au urmat vacanței de Crăciun, m-a luat pe sus și nici n-am știut, multă vreme, de cei șapte plecați să redescopere – a câta oară – Infinitul.
Și-apoi, zborurile spațiale cu această mașinărie elegantă și cu nume de muză au devenit, de o bună bucată de vreme încoace, aproape o banalitate. Ajunseserăm să nu ne mai mirăm nici când au fost inaugurate primele „excursii de plăcere” în spațiu și cred că am fi zâmbit absent chiar și de auzeam de prima agentie de voiaj… spațial.
Și, de n-ar fi fost o după amiază de sâmbătă pe care vremea câinoasă să mă fi obligat s-o petrec în casă, sunt sigur că n-aș fi fost în situația ca tragedia „Columbiei” să-mi năvălească „în direct” în apartament.
(În scurt timp, este pentru a doua oară când tehnologia ne taie respirația cu evenimente despre care n-am fi vrut sã auzim nici în cele mai sumbre vise ale noastre dar să le mai și vedem, în derularea lor năpraznică, „pe viu”. Aduceți-vă aminte de șocul pe care l-am trăit în acel incredibil 11 septembrie 2001, când am apucat să vedem – în direct – cel de-al doilea avion sinucigaș inflamând ecranele televizoarelor cu plonjonul său irațional îndreptat cu diabolică precizie spre geometria suplă și cât de elegantă a unuia din simbolurile inteligenței și spiritului vizionar al omenirii.)
„Columbia” – naveta spațială intrată de multă vreme în obișnuit s-a spulberat sub ochii noștrii în doar câteva secunde, pentru a deveni amintire.
Nu știm încă – și pentru noi, cei care avem „aripi” prea mici pentru a visa un zbor spațial – nici nu cred că va fi cândva vital să știm din ce cauză s-a întâmplat accidentul. Pentru momento, mintea omului obișnuit nici nu ar putea fi ocupată cu lucruri de felul acesta. Asta chiar dacă văd mii de oameni antrenați în căutarea înfrigurată a resturilor navetei. Îmi dau seama că ceea ce fac le este mai mult sau mai puțin străin pentru că nu numai inima, dar și mintea le este cuprinsă de durere.
Pe de altă parte, tocmai tabloul acesta, al oamenilor care caută – îmbrăcând din nou hainele de lucru după un scurt răgaz în care reculegerea a fost imaginea prin care America a vorbit lumii despre durerea sa -, măcar și un semn de care să se poată lega, deopotrivă, o amintire dar și o nădejde, este lucrul care mă reconfortează, care mă încurajează. Nici vorbă de resemnare, de semnele neputinței în fața unui destin „implacabil”.
Americanii au învățat să răspundă într-un fel al lor durerii. Durere despre care ei spun că nu poate fi și nici nu trebuie măturată sub covor doar ca să apărem mai viteji dar care nu trebuie nici exacerbată în scene mimând prost, teatrul antic. Fatalismul nu este pentru cei ce vor să învingă. Chiar dacă prețul izbânzii înseamnă și suferință. Dumnezeu ne-a înzestrat cu sentimente iar printre acestea și din cauză că suntem niște „trestii gânditoare”, durerea își face loc mai cu seamă atunci când ne așteptăm cel mai puțin.
(Gândiți-vă, în câteva minute cei șapte astronauți ar fi trebuit să-și îmbrățișeze pritenii, cunoscuții, familia. Naveta aceasta parcursese procedurile de aterizare de-atâtera ori, totul era o chestiune de rutină și cu toate acestea…)
Dar tocmai pentru că durerea face parte din „regulile jocului”, de ce să încremenim atunci când ne doare? De ce statui cernite și nu „trestii” gândind mai departe, căutând, printre amintiri și lacrimi, nădejdea? Mărturisind în felul acesta că dincolo de suferință mai există ceva, mai este loc, după ce lacrimile se vor fi isprăvit, de un ceva care face ca lucrurile să meargă înainte.
Știți ce i-a zis unul dintre „cei șapte” păstorului său într-una din ultimele duminici dinainte de decolare? La capătul unei lungi părtășii, Michael Anderson, membru al unei biserici baptiste avea să-și încurajeze păstorul: „Nu-ți fă griji dacă n-am să mă întorc. Eu sunt pregătit să merg acolo «sus»“.
Anul trecut, când am fost din nou printre ei, americanii m-au făcut să îmi dau seama, încă o dată, ce soi deosebit de oameni sunt. Nu trecuseră decât puține luni de la tragedia „Turnurilor Gemene”, presa era încă plină de ecouri contradictorii, unele chiar ostile, rănile se vindecau cu greu, durerea se mai putea citi pe fețele celor mai mulți, aș fi fost tentat să-mi manifest compasiunea cred că n-aș fi grexit, dar am simțit, cumva, că „nu este cazul”. De cum am ajuns în Nashville – prima escală a excursiei – am dat cu ochii de un panou imens, risipindu-și generos culorile de pe peretele unei clădiri cu vreo 15 etaje, pe care am putut citi: „Proud to be american!” (Mândru să fiu american!).
Iar mai încolo, un alt panou, la fel de mare. „One nation under God!” Un text care nici nu mai necesită comentarii. Doar două semne – multiplicate în milioane de alte forme și dimensiuni care să le facă vizibile peste tot. Un mesaj de o simplitate dezarmantă pe care America îl trimitea – pe un ton răspicat, ce nu admitea replică – tuturor celor care își vor fi închipuit că poporul acesta ar putea fi îngenunchiat.
Sunt sigur că nu greșesc atunci când spun că americanii alcătuiesc o națiune puternică și pentru că, la modul cel mai serios, viața lor este ancorată și se derulează într-o credință vie, trăită cu naturalețe, nespectaculos dar la modul cotidian – nu doar duminicile și la sărbători – asumată sincer, cu onestitate și fără nici un fel de rezerve.
În pofida oricăror aparențe, cei mai mulți americani își administrează viața de credință în mod practic și nu se rezumă doar la a face declarații despre acest lucru. Modul acesta de viață le conferă o acută și de obicei foarte echilibrată conștiință de sine care-i ajută ca, păstrându-ți identitatea și personalitatea nealterate, să se poată integra, în același timp, în viata colectivității. Din această pricină ei au libertatea de a-și recunoaște limitele, chiar slăbiciunile și se pot apropia unii de alții cu inima deschisă și atunci când au motive de bucurie dar și când sunt numai buni de consolat. Sau, ca să fiu mai exact, mai cu seamă atunci.
Așa că nu m-a surprins de loc când am citit, zilele acestea, că în majoritatea bisericilor baptiste ale negrilor americani atmosfera dominantă a serviciului de duminică dimineața a fost una exuberantă. Oamenii s-au îmbrățișat, s-au încurajat stergându-și lacrimile unii altora și au cântat pentru că, vorba lor: „Noi știm că Anderson este acum cu Domnul. E ca și cum ar fi mers acasă.”
După cum nu m-a mirat nici faptul că imaginea uneia dintre membrele echipajului, Kalpana Chawla – aparținând unei congregații hinduse din SUA – a fost asociată următoarelor cuvinte pe care le-a spus într-un interviu din 1997: „Atunci când faci ceva, fă pentru că vrei cu adevărat să faci acel lucru, pentru că este alegerea ta. Dacă îl faci doar pentru că ai sarcina să-l faci, nu te vei putea bucura de drumul pe care mergi și atunci eu cred că, procedând în felul acesta, te minți pe tine însuți.”
Sunt sigur că sunt foarte mulți americani care, în zilele acestea, au nevoie de consolare după cum sunt la fel de sigur că nu vor rămâne fără a o primi. Conșțiinta că privind cu atenție la grijile și nevoile celorlalți trebuie să fie una dintre constantele existenței lor cotidiene a marcat și sunt convins că va marca și în viitor filozofia de viață a acestui popor.
De aceea nu mă tem nici că programul spațial american ar fi cumva în pericol. Mai sunt atâtea de făcut iar visul împărtășit, cu doar o zi înainte de tragedie, de un alt membru al echipajului – medicul Laurel Clark – părinților ei nu are voie să rămână doar un epitaf: „Dacă m-aș fi născut undeva, în spațiu, într-o altă galaxie, sunt sigură că dorința mea cea mai mare ar fi fost să vizitez Pământul, atât de frumos este totul pe această planetă a noastră”.
În Cartea Eclesiastului, înțeleptul Solomon ne asigurã că „Toate își au vremea lor, și fiecare lucru supt ceruri își are ceasul lui.”
În săptămâna ce a trecut a fost o vreme a suferinței, un ceas al durerii. Ca mâine soarele va străluci din nou pentru o nouă vreme, pentru un ceas al speranței.
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 51, din 14 februarie 2003.
