Chicago by night, partea a treia
„Loc de naștere al zgârie norilor și terenul fertil în care s-au născut și s-au dezvoltat toate marile școli de arhitectură modernă, Chicago este orașul unor edificii care ating cerul cu fruntea lor semeață; nu este de loc întâmplător că una dintre clădirile considerate ani la rând ca fiind cea mai înaltă din lume – Sears Tower – este situată în Chicago.
Orașul Vânturilor – numit depotrivă pentru retorica înfierbântată a politicienuilor săi, dar și după rafalele puternice de vânt ce se prăvale peste oraș dinspre lacul Michigan – Chicago este pe drept cuvânt „Al Doilea Oraș al Americii” – după New York; în ce privește însă temperamentul, se pare că n-are rival.
Orașul este – și în ziua de azi – cel mai important nod feroviar, în pofida declinului economic statornic al acestui gen de transport, la fel ca și industria siderurgică – aproape dispărută din oraș; Chicago a experimentat în decursul timpului mari înfruntări politice și violențe rasiale; criminalitatea cea mai diversă nu i-a fost străină, dimpotrivă. Cu toate asta sau poate tocmai din acest motiv, Chicago este, așa cum scria Carl Sanburg, cu adevărat un „oraș cu umerii lați și puternici”. În timp, prezența marilor abatoare și depozitelor frigorifice a jalonat drumul industriei alimentare, în special al faimoșilor hamburgeri; familii celebre precum Astor sau Pullman au fost urmate de altele, la fel de cunoscute, precum Crown sau Swift, iar mai apoi de Pritzkers, de la Hyatt Regency, și câte altele.
Prin docurile sale trec anual peste 80 de milioane de tone de mărfuri, în vreme ce prin aeroporturile orașului trec, în același timp, între 50 și 60 de milioane de pasageri. La începutul anilor ’90 din secolul trecut, produsul intern brut al orașului era de 88 de miliarde de dolari americani, rezultat din aportul marilor industrii, dar și a diverselor firme mici și mijlocii implicate de pildă, în industria lemnului, comerțul prin poștă, transporturi, industria alimentară, lanțuri hoteliere și de restaurante fast-food.
Și asta nu e totul; orașul este și locul unde-și află sediul celebra Chicago Simphonic Orchestra și Art Institute of Chicago – renumită instituție de artă, cunoscută în lumea întreagă; universitățile care funcționează aici sunt de un nivel academic foarte ridicat; orașul este un important centru medical și științific, găzduind, în epocă, Proiectul Manhattan A, care a contribuit la elaborarea primei bombe atomice.
Chicago este, de asemenea, un oraș cu o largă opțiune multietnică – Irish Bridgeport, Polish Albany Park sau Hispanic Pilsen fiind doar câteva din cartierele cu „identitate“ etnică bine conturată, ca să nu vorbim de unele zone înstărite cum ar fi North Store.
Iar dacă atmosfera și viața de afaceri în Chicago nu este, poate, atât de frenetică precum în Manhattan – New York, nu-i mai puțin adevărat că e cel puțin la fel de profitabilă și de plină de viață și de culoare.”
Descrierea de mai sus, ca un crochiu făcut din doar câteva linii – dar cât de precise și de sugestive – am găsit-o într-un Ghid de călătorie pentru oamenii de afaceri – scos prin 1987 și reeditat la răstimpuri, de prestigioasa revistã „The Economist” – carte cu coperți roase pregătită să fie aruncată în containerul destinat materialelor reciclabile și pe care, strângător din fire, am recuperat-o potrivit principiului „las că o fi bună ea la ceva…”.
Trebuie să recunosc că modul în care a fost realizată „introducerea” orașului este pe cât de succint, lapidar aș putea zice, pe atât de provocator. Doar cât să-ți deschidă apetitul. Să vrei să cunoști orașul. Dar nu numai din cărți sau din albume. (Din nefericire și în această privință suntem deficitari. Am putut înțelege rațiunea celor care au ținut în mână frâiele înainte de ’89. Ce ne trebuiau străini, să facă bine și să stea acasă la ei, să nu ne destabilizeze, să nu ne tulbure mersul victorios spre culmile comunismului…
Adu-ți aminte ce teroare era pe capul străinilor, dar mai ales pe capul nostru. Țin minte că eram obligat să fac „note de convorbiri” de fiecare dată când mă mai vizita câte un prieten sau cunoștință. Să nu-ți spun ce drag îmi era…
Bun, dacă în vremurile alea nu aveam voie să gândim la cei care ar dori să vină, să ne cunoască, aș zice, chiar să ne descopere, atât de izolați ajunseserăm, acum când volens-nolens am deschis porțile – nu-i vorbă, sunt și acum destui pentru care străinul e o amenințare – acum de ce nu am avea cât mai multe materiale de prezentare pentru străinii care vor să vină? Și nu de orice fel. Din alea care să le deschidă apetitul, care să-i provoace să vină, să ne cunoască „pe viu”. Așa cum suntem cu adevărat, nu cum le-ar place unora să apărem, în fotografii retușate și cu prezentări epico–festiviste.
Cum mai spuneam și cu alt prilej, nu avem nici un motiv să ne dorim o altă identitate decât cea care o avem. Problema e cum ne-o punem în valoare, respectiv dacă dorim și știm să facem acest lucru. Nu-i vorbă, am văzut că s-au editat ceva albume. După cum sunt, însă, făcute, ele-s numai bune pentru cei care nu vor veni niciodată pe aici și care, oricum, s-ar mulțumi și până doar cu albumele. Eu le zic „turiști de duminică”. La urma urmei e și ăsta un câștig, dar e prea mic și nu merită, în felul acesta, investiția. Și că veni vorba, am cunoscut recent un american care a aflat despre noi o mulțime de lucruri dintr-un astfel de album. Unul editat în condiții grafice excelente, hârtie lucioasă, coperți broșate, fotografii una și una, ce mai, treabă de meseriaș cu tot dichisul. Iar când a fost să vină și a văzut mizeria din trenul „internațional” cu care a intrat în țară, miștocăreala nevolnică a unor vameși (sau politiști, cine mai stă să-i deosebească) care i-au cerut ca „suvenir” o bancnotă de 10 dolari, peisajul lunar din fața gării, străzile desfundate din cartiere, clădirile lăsate în paragină, Voronețul mai spălăcit cum nici nu se poate, Mănăstirea de la Densuș îmbrăcată într-o plasă, ai zice, de camuflaj, pocită de nu se știe câți ani în schele care o ascund vederii, Coloana lui Brâncuși pocită și câte și mai câte, mi-a zis, arătând spre album: „Cui crezi că folosește?”
Chicago este cu adevărat un oraș cu „umerii lați și puternici”, cu o personalitate deosebită, puternică și relevantă. Este un loc care a știut să-și transforme, mereu, numele în renume. Chiar dacă, uneori, renumele nu a fost dintre cele mai plăcute! „Aha, ești un Chicago-man? Și ce mai face Al Capone?… Dar prin abatoarele alea se mai atârnă băieții veseli în cârlige?”
Locuitorii acestui oraș al vânturilor cu o climă dificilă, umiditatea atingând, uneori, un procent de peste 80%, și-au clădit destinul cu răbdarea celui care este convins că, nefiind perfect, este ca și condamnat să facă greșeli dar poticnelile sunt un semn clar de mișcare iar pentru omul cu judecată, ele sunt un ajutor neprețuit: arată încotro nu mai e cazul să-mi îndrept pașii!
Familia D. locuia la data primei noastre vizite într-una din „suburbiile” metropolei. După câte știu, locuiesc și acum acolo (N.B. – e vorba de anul 2003) și cred că o fac din motive ce țin de curățenie și de gradul de civilizație ridicat al locului. Nu mai puțin pentru faptul că e un loc liniștit și sigur.
Trebuie să știi că, la cât de mari sunt marile orașe ale Americii, au dezvoltat în jurul zonei considerată a fi centrul orașului – ei îi zic Down Town, eu i-aș zice „orașul din interior” și nu cred că aș greși prea mult, o adevărata galaxie de „suburbs” – suburbii.
Centrul orașului este, în adevăr, în „interiorul” unui inel format din salba de „suburbs” – suburbii sau cartiere, le poți zice cum vrei – risipite generos în toate punctele cardinale și după o ordine absolut aleatorie, pe suprafețe de neimaginat pentru un european.
Gândiți-vă că sunt oameni care au „buletin de Chicago” și care au locuința așezată la 40-50 de minute de mers cu mașina de Down Town. Și dacă faci un calcul în care vei folosi pe lângă unitatea de timp și elementul „viteză medie admisă în localitate” care, în Chicago este de 55 mile pe oră, o să vezi că ajungi la un rezultat foarte aproape de distanta Arad – Oradea.
Nu-i vorbă, la ce autostrăzi brăzdează fața orașului… Și Chicago a fost doar una dintre experiențele mele „rutiere” în America, iar toate, una peste alta, au făcut ca, la întoarcere, o călătorie din Arad la Cluj să mi se fi părut la fel de lungă ca și cum aș fi dat o fugă din Gai, să zicem, până în Aradul Nou.
Vreau să spun cu asta că în America noțiunea de distanță are o altă consistență. Nu numai că unitatea de măsură e diferită dar tot ce înseamnă distanță comportă o abordare cu care europenii, în general, se obișnuiesc destul de greu. Poate că și din această pricină americanii îți vor spune nu câte mile ai de parcurs până într-un loc anume, ci câte ore de mers trebuie să socotești ca să ajugi la destinație. Pentru ei există o relație specială distanță-timp care este, și ea, subordonată principiilor de viață pragmatică, extrem de precis calculată a oricărui individ, orice ar face el și pe orice treaptă a ierarhiei sociale s-ar afla. Așa cum am mai spus, sunt oameni care fac naveta cu… avionul și nu sunt toți milionari. Ca să nu spun de milioanele de anonimi al căror loc de muncă este la peste 100 – 150 de kilometri de casă și care, la fel, fac naveta zilnică fără nici o problema.
(Am citit nu de mult despre un american care s-a trezit într-o bună zi că ar avea poftă să mănânce o pizza. Dar nu de oricare. Una făcută la restaurantul său preferat din New York, în vreme ce el locuia nici nu mai știu unde, dar oricum, nu în New York. Omul nostru a pus mâna pe telefon, a sunat la prietenii lui italieni, le-a zis ce pizza ar dori, cu ce condimente și le-a dat adresa unde dorea s-o consume. Nu mai trebuie să spun că în câteva ore comanda a fost onorată, iar pizza a ajuns pe masă încă fierbinte. Iar cei cu care am comentat povestea, în America, nu s-au arătat de loc surprinși.)
Suburbia – termen care nu-i nici pe departe așa cum îl cunoaștem noi – unde este așezată casa prietenilor noștri nu se deosebește fundamental de celalalte mini-orășele care „graviteazã” în jurul centrului marcat de siluetele zvelte, înțepând cu adevărat cerul, ale zgârie norilor din Chicago. Și dintre ei, cel mai zvelt, cel mai semeț, cu vârful ascuns, câteodată, literalmente printre nori, Sears Tower – simbolul atât de potrivit al unui loc în care oamenii și-au croit un destin în care au încăput, de-a lungul timpului, îndrăzneala, aventura, spiritul vizionar, cruzimea, violența irațională, intrigile de culise, crima, sensibilitatea artistică, gustul rafinat pentru ceea ce este valoros cu adevărat și câte și mai câte.
O marcă inconfundabilã la care, oricâți ar fi, locuitorii din Chicago țin foarte mult, ca un semn care le definește apartenența de acel loc și cu care se mândresc.
Patriotismul local este, am să mai revin și la acest subiect, la mare preț în America iar lucrul acesta, după cum se vede, rodește și rodește bine. Pentru oraș, dar mai ales pentru cei care locuiesc acolo.
Acolo, în casa primitoare a prietenilor noștri, în suburbia cufundată – noaptea – într-un întuneric umed și ușor lăptos, am petrecut primele ore ale aventurii noastre americane.
Aș zice că am gustat primele „felii de tort” și dacă îmi aduc aminte, trebuie să iei chiar sensul propriu al cuvântului căci doamna casei a reușit performanța de a pregãti unul în timpul cât a durat drumul până la și de la aeroport.
În depărtare, orașul dormita cufundat într-un somn iepuresc, doar cât să poată lăsa în urmă experiențele zilei pe care tocmai a rupt-o din calendar și cât să se poată pregăti pentru ziua care dădea să înceapă.
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 50, din 7 februarie 2003.
