Chicago by night, partea a II-a
Întâlnirea cu numeroasa „delegație” venită să ne întâmpine la aeroport avea să fie simplă, fără prea multe efuziuni sentimentale.
Aveam să și comentăm, mai târziu, lucrul acesta amintindu-ne de poveștile auzite de la alții, ajunși înaintea noastră pe meleaguri americane. Lacrimi, îmbrățișări zgomotoase, camere video, aparate de fotografiat cu duiumul, ca să aibă „neamurile din țară” ce să arate acasă (în ipoteza că aveau să se mai întoarcă…) sau ce trimite „americanii” celor rămași în țară, cu dedicații stereotipe, să se vadă cât sunt ei de ospitalieri.
Familia prietenului plecat din Arad pe tăcute, ca mulți alții în anii aceia de „lumină”, ne-a fãcut bucuria să ne aștepte, aproape in corpore, la aeroport (lipsea doar doamna casei, rămasă să facă niste pregătiri pentru musafirii neașteptați). Așa aveam să le îmbrățișăm din nou – după mulți ani – pe cele două minunate domnișoare care împodobeau casa familiei D. și pe mezinul familiei care a fost, de la început, favoritul nostru pentru felul în care s-a străduit să vorbească românește deși, plecat de mic din țară, se vedea că limba lui cotidiană era de acum, engleza.
Este un lucru deosebit să vezi cum români rupți de țară, fac tot ce este cuviincios pentru a rămâne legați de locurile natale. Și, aveau să mi-o spună mai multi, nu-i imposibil. Să ai inimă pentru asta și să nu-ți fie rușine că Dumnezeu a lăsat să te naști român. O spun pentru simplul motiv că, din păcate, sunt tot mai mulți cei care, plecați chiar și doar de câteva luni, revin și pur și simplu „nu mai știe se vorbește românește”, uimindu-te cum i-a cuprins așa o amnezie pe care o dezaprobă, primii, chiar americanii.
Nu vreau să intru acum în detalii, dar trebuie să notez faptul că am avut deseori prilejul să simt privirea încărcată de reproș a prietenilor americani atunci când, întâlnindu-ne cu români stabiliți acolo, vedeau că „ei” sunt stânjeniți că trebuie să ne răspundă în românește. „De ce fac asta? Le e rușine de voi? Sau de ei? De ce, că doar noi știm că sunteți români și apoi, dacă v-ați întâlnit, de ce să nu vorbiți în limba voastră!?”.
Am să revin asupra subiectului pentru că am unele amintiri simpatice, altele triste și pentru că mi se pare important să turnăm apă curată în pahar și în privința acestui gen de a încerca să „impunem”- mai exact, să ne dăm rotunzi – acolo unde nu e cazul.
Un prieten jurnalist, bun cunoscător al României, mi-a spus că i se pare că românii suferă de un fel de complex de inferioritate care se manifestă, printre altele, și prin aceste tendințe de a epata, de a părea altfel decât ne-a lăsat Dumnezeu. „La ce știu eu despre voi, nu ați avea motive să vă ascundeți identitatea. Sunt lucruri pentru care alții vă și invidiază. Iar voi vă purtați ca și cum ați fi cumpărat de la un second-hand o grămadă de haine folosite care, pe deasupra, nici nu vă vin pe măsură. Ori sunt prea strâmte, ori atârnă de prea-lungi ce sunt. Și-atunci, te miri că vă treziți, dintr-odată, izolați ca pe o insulă. De fapt, insula v-o ridicați voi înșivă și chiar că nu aveți motive să blamați pe nimeni pentru asta.”
Cum în același timp cu noi au mai aterizat o grămadă de curse (vă spuneam că pe marile aeroporturi, ritmul este de circa o aterizare la 60 de secunde), a trebuit să așteptăm o vreme până să ne recuperăm bagajele, numai bine ca să dăm drumul la amintiri, impresii proaspete de pe drum și câte altele.
Sumedenia de bagaje intrau în sala mare cam cât un teren de fotbal pe niște benzi rulante circulare – jumătate în sală, jumătate în exterior, la capătul unde sosesc transportoarele și unde angajații aeroportului iau în primire geamantane, sacoșe, cutii, ce or mai fi acolo, aruncându-le fără menajamente pe bandă. Spun asta pentru că și noi am avut ocazia să experimentăm tratamentul aplicat de acești „băieți veseli” valizelor noastre. Le luaserăm de noi, erau la primul drum și să nu vă spun cum le-am regăsit, la sosire. (Aveam să aflu mai târziu că puteam face niște bani frumoși dacă am fi depus o reclamație și dacă ceream despăgubiri. Ne-am fi ales cu geamantane noi și cu o scrisoare de scuze pe care s-o fi pus în ramă, ca amintire. Notez acest fapt pentru a scoate în evidență ceva ce ne-ar putea scăpa: perfecțiunea nu există, sunt și „acolo”, ca și „aci” lucruri făcute de mântuială. Diferența e doar că acolo, un lucru făcut de mântuială este sancționat prompt și fără menajamente pe când „aci”…
În sală, sute de cărucioare pentru bagaje, de luat fără nici o taxă, hamali simpatici pândindu-ți privirera, doar-doar își fac și ei niște firfirei, să-ți ducă bagajele – cu căruciorul, evident – până-n parcare.
Despre parcarea aeroportului ce să vă spun. E cu plată și încape câteva mii de autoturisme în același timp. (Cum vă spuneam, sunt unii care fac naveta cu avionul iar ăștia vin dimineața la aeroport cu mașina, o lasă în parcare se duc la serviciu, iar seara vin înapoi și trebuie să aibă cu ce se întoarce acasă. Și cum oameni de felul acesta nu sunt puțini, vă închipuiți că e nevoie de spațiu de parcare, nu glumă). Când intri, scoți un tichet de parcare de la automat și stai cât poftești, mă rog, cât ai treabă, iar de plătit, plătești la ieșire. În timpul ăsta mașina stă cuminte și e păzită, că și pentru asta ai plătit. Taxele de parcare sunt diferențiate în funcție de locul unde este amenajată parcarea. Rețineți, parcările sunt, toate, amenajate și păzite. În aeroporturi, taxele sunt ceva mai ridicate. (Tot așa și în zonele centrale din oraș, dar despre asta cu alt prilej). Nu de alta, dar nu prea ai alternative, ești, cum ar veni, la mâna lor. Oricum, nu-ți fac gaură în buget.
(Ca să nu plătești, există soluția de a ruga pe cineva să te ducă la aeroport cu mașina lui. Atunci poți trage direct la peron, ți se dă voie să descarci, în pas alergător, bagajele, tu rămâi pe peron sau fugi la avion iar prietenul cu mașina dispare că de nu, vine polițistul aeroportului și-i dă un ticket și o amendă care să tot facă vreo 10 dolari. În Nashville au mai făcut ceva pentru cei care așteaptă sosirea cuiva: există un loc de parcare fără plată chiar în fața peroanelor de la „Sosiri”, unde ai voie să stai circa 10 minute, timp în care poți încarca bagajele celui abia sosit după care pleci cât ai clipi din ochi. Nu de alta, dar acolo, polițiștii nu prea știu de glumă când te-au prins cu ocaua mică.
Ca să ieșim din aeroport ne-au trebuit câteva minute bune. Asta pentru că trebuia aleasă varianta optimă de abordare a autostrăzii pe care să ajungem cât mai repede „acasă”. Ca să nu spun că prietenul nostru avea și o listă lungă de cumpărături pe care trebuia să le facem la un supermarket din cartier.
Pe de altă parte au vrut să ne și arate câte ceva din orașul unde tocmai aterizasem, așa, noaptea, când toate au un farmec aparte, „mai ales – vorba prietenului nostru – Chicago, acest oraș atât de controversat prin tot ceea ce înseamnă, unic în felul lui chiar că e al doilea din USA…”.
Așa se face că încă din seara aceea aveam să dăm ochii cu o mulțime de lucruri pe care, mai pe urmă, le-am „degustat” pe îndelete. Am putut să vedem luminile cu care Sears Tower se decupa din întunericul nopții (la acea vreme era, încă, cea mai înaltă clădire comercială din lume!), am defilat nițel pe Michigan Avenue uimiți de viața trepidantă care se derula la acea oră și am respirat vreme de câteva minute aerul răcoros de pe malul lacului Michigan – un fel de mare interioară care face din Chicago deopotrivă un oraș – port, detaliu care-i sporește farmecul.
Dacă ar fi fost după noi, am mai fi stat mult și bine în centru, dar nici perspectiva de a cunoaște primul supermarket de pe pământ american nu era de neglijat așa că iată-ne ajunși în parcarea (altă parcare – altă „distracție”) unui Wall Mart imens, întins pe câteva mii de metri pătrați și unde viața era în toi deși ceasul arăta deja ora 10.00 din seară.
Când am intrat, mi-am ținut pentru o clipă răsuflarea, atât era totul de surprinzător, atât era totul de imens și atât era totul de încărcat cu marfă. De toate felurile. O abundență copleșitoare. Iar mie, ce să vă spun, îmi era o foame… În timp ce luam un cărucior pe care, la sfârșit, aveam să-l umplem cu de toate, m-am trezit în fața unei doamne care m-a întâmpinat de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea: „Bună dragilor, ce mai faceți, cum v-a mers astăzi?”. Am apucat să articulez un „Mulțumesc, bine” jenat și am dat să trec mai departe. Ăst timp, doamna întâmpina deja altă pereche. Același salut numai că răspunsul, firește, a venit mult mai degajat și cu mult mai multe detalii. Ca o discuție de familie, la ceas de seară. Și ce dacă zilnic, într-un supermarket de felul acesta intră vreo câteva mii de persoane?!…
„Bună dragilor, ce mai faceți?”
„Mulțumesc, bine! Dar tu?”
Silviu RAȚIU
* Publicat în săptămânalul Occident, nr. 49/31, din ianuarie 2003.
