Ziarul electronic al arădenilor

America – Felii de tort (V)

Partea aceasta a aventurilor „americane” este mereu o sursă de experienţe inedite. Niciodată o călătorie nu va semăna cu cea de dinainte, chiar şi atunci când etapele ei vor avea în vedere repere identice.

Silviu Rațiu

Şi asta pentru un motiv pe cât de simplu pe atât de neobişnuit pentru noi: oricât ni s-ar părea de ciudat, toate, dar toate aerogările care îşi respectă blazonul, se extind mereu, îşi schimbă înfăţişarea ori, măcar adăugă ceva la sutele de facilităţi prin care se încearcă să se creeze condiţii tot mai bune pentru călători.

Fie că pleacă peste mări şi ţări, fie că se întorc de acolo.

Pentru noi, cei care locuim în partea de vest a ţării, orice drum spre continetul american începe, de regulă, la… Budapesta.

Aeroportul Otopeni este mult prea departe, din toate punctele de vedere, iar cel din Timişoara are un portofoliu destul de restrâns de destinaţii, ca să nu mai vorbesc de faptul că, o alternativă de acest fel ar însemna, de cele mai multe ori, trei escale în loc de una sau cel mult două, de pe Budapesta.

La asta mai adaug şi faptul că m-am confruntat, în urmă cu vreo câţiva ani, cu o experienţă de pe urma căreia am decis să evit „ospitalitatea” şi „competenţa” celor care îşi duc traiul – cred că ar fi mult spus, muncesc – pe aeroportul din capitala Banatului.

Un prieten, român plecat pentru ceva vreme în Canada, a decis să își petreacă o vacanţă în ţară. A ales să zboare cu o cursă a companiei naţionale austriece pentru un motiv cât se poate de simplu: pe lângă costul decent al biletului, cursa ateriza la o aruncătură de băţ de Arad.

În sezonul estival există facilitatea de a zbura de la Timişoara la Viena, iar de acolo direct la Toronto sau chiar Montreal, ceea ce, între noi fie vorba, nici nu-i rău.

Cred cu tărie că am putea mult mai mult de atât. Să ne gândim: aeroportul din Arad are o pistă pe care pot opera chiar şi avioane „long carrier”, Centrul regional de dirijarea zborurilor este, încă, în Arad, infrastructura rutieră ar permite lagături lesnicioase cu zone intens populate din ţările vecine (Ungaria, Serbia) – toate ingrediente suficient de atractive pentru companii de anvergură.

De ce nu ne-am gândi un pic mai îndrăzneţ, de ce nu am fixa ștacheta ceva mai sus. Şi nu că timişorenii n-ar putea s-o facă şi ei.

Dar, în primul rând, am putea să o facem noi şi n-am avea decât de câştigat! Revenenind la experienţa de acum câţiva ani, avionul, care venea dinspre Viena, a aterizat în grafic, călătorii au început să iasă pe poarta aeroportului, dar prietenul meu, ia-l de unde nu-i. Am început să-mi fac probleme abia după ce „sfertul academic” a trecut cu vârf şi îndesat, uşa glisantă de la „ieşire” apucase deja să se înţepenească în nemişcare şi m-am gîndit că prietenul meu pierduse avionul.

Mă pregăteam să fac o vizită la ghişeul de informaţii, dar povestea s-a încheiat cât nici n-am apucat să ajung la intrare. Cu nervi şi bodogăneli rostite deopotrivă în română şi-n franceză, bodogăneli ce n-au încetat pe tot drumul până la Arad: cică băieţii frumoşi de la controlul paşapoartelor şi de la oficiul vamal din aeroport (pe vremea aceea funcţionau amândouă, nu ştiu cum o fi acum) au descoperit, unii, că paşaportul românesc n-ar fi fost suficient de… românesc – n-am înţeles până-n zi de azi ce o fi avut cu el! – iar bagajele prietenului nostru arătau prea… canadiene.

Şi uite-aşa, hâr-mâr, cică telefoane la „centrală”, tergiversări, scanări de bagaje, control corporal, încruntările de rigoare ale „profesionistului” român în maiestousul exerciţiu al măruntei lui funcţii, în vreme ce deasupra uşii pe care ar fi trebuit să intre amicul meu în ţara natală flutura, scris cu litere de-o şchioapă, eternul „Bine aţi venit!”.

Nu mai trebuie să spun că, plătind o diferenţă ce n-ar fi trebuit să intre în discuţie, la întoarcere, prietenul meu a ales să decoleze de la… Budapesta.

Cu ce gânduri, nu-i greu de ghicit. Altădată, la controlul bagajelor, alţi băieţi isteţi descoperă că bagajul de mână ar fi mai greu cu vreo 250 grame decât limita îngăduită. Scrupuloşi nevoie mare, completează chitanţa de plată a surplusului de greutate.

Un alt cunoscut de-al meu, român stabilit în America, scoate o bancnotă de 20 de dolari ( nu mai avea „lei”) – „nota de plată” însemna ceva ca la 5 dolari americani! – iar când să primească restul, surpriză: „Ştiţi, nu avem valută să vă dăm rest! Poate vreţi lei, dar durează până să facem conversia…

Şi vedeţi, avionul stă să plece, ce ziceţi!?”.

Finalul e, şi aici, cu gust amar: până la urmă şi cu o vânzoleală demnă de o comedie din epoca filmului mut s-au „găsit” bancnotele, în dolari.

Am aflat că amicul a ajuns la avion doar din pricină că pilotul, neamţ, a decis să întârzie începerea procedurilor de decolare.

Nu se făcea să piardă un pasager. Mai ales că avea bilet pentru o cursă transatlantică.

Stai şi te întrebi care să fie resortul interior al unor atitudini de felul acesta? Şi care să fie criteriile complicate pe baza cărora se fac recrutările de personal pentru aceste adevărate avanposturi ale ţării.

Din nefericire, cele două exemple cu care m-am întins poate prea mult la vorbă, nu-s nici primele nici ultimele.

Şi, ca să fim obiectivi, nu sunt „marcă” exclusiv românească.

Numai că, în vreme ce în alte părţi ele constituie excepţia care declanşează de cele mai multe ori scuze sau chiar servicii suplimentare menite să te facă să uiţi inconvenientele, la noi ele sunt „regula” tristă care izbeşte, ca o palmă usturătoare, obrazul, şi aşa destul de şifonat al celor pentru care bunul simț şi ospitalitatea ar trebui să fie, mai mult decât pentru ceilalţi, un modus vivendi. Cât despre eventuale scuze, să fim serioşi.

Aşa că, având în vedere că, la rândul meu, mă ştiu destul de sensibil şi gata oricând să reacţionez la mitocănie şi abuz mascat sub zâmbete unsuroase, am decis să aleg autostrada – mai întâi de pe la Kecskemet, apoi de la Kiskunfelegyhaza, iar mai apoi, aproape din pridvor, de la Mako – cu direcţia Ferihegy, lângă Budapesta.

Mă refer la Ferihegy 2, un aeroport în continuă extindere şi modernizare, unde, odată ajuns, vei auzi foarte multă lume vorbind româneşte: nu eşti singur, au descoperit şi alţii că alegând să zbori de aici înseamnă să ajungi în Occident cu vreo două ceasuri şi ceva mai devreme.

(Nu are rost să ne ascundem după degete, asta e încă o realitate pe care eşti nevoit, român fiind, s-o contabilizezi cu resemnarea celui care ar vrea să fie mai bine şi la el „acasă”, dar îşi dă seama că nu-i de ajuns să vrea numai el).

Așa cum spuneam, orice plecare către America este ca o experienţă iniţiatică, nu seamănă niciodată cu cea de dinainte.

Acuma, să rămână vorba între noi, „iniţiatică” e un fel de a spune.

De pildă, la una dintre călătoriile mele recente am făcut cunoştinţă cu încă o facilitate pe care zbuciumata eră a internetului atoatecuprinzător ne-o pune la dispoziţie cu o grabă pe care aş putea s-o numesc suspectă dacă nu aş şti că însăşi conceptul de „secolul vitezei” a intrat de mai multă vreme în desuetutdine.

În urmă cu vreo doi ani am experimentat, pentru prima dată în aeroport, comoditatea numită „self check-in”. Adică mi-am putut alege şi mi-am putut „scrie” de unul-singur tichetele de îmbarcare pentru care, altă dată, ar fi trebuit să stau la coadă.

(A fost reconfortant să observ că sistemul numai este doar al celor „mari” şi că o companie ca Malev şi-a apropiat şi această facilitate în ordinea de a oferi pasagerilor săi încă o comoditate, pe lângă multe altele cu care eram deja obişnuit).

Nu au trecut nici doi ani şi iată, în vara aceasta, mi-am făcut „check-in”-ul de acasă, stând comod în faţă computerului, iar când am ajuns la aeroport n-a trebuit decât să las bagajele s-o ia agale pe banda rulantă care le duce aproape până în pântecului imens al păsării de oţel cu care mă voi avânta către înalturi. Şi, cine ştie, mâine cum o mai fi…

Am înţeles din nou că, într-o lume bulversată de cerinţele tot mai mari ale unui public larg, tot mai educat, mai informat şi mai exigent de consumatori care ştiu ce, cât şi mai ales pentru câtă calitate plătesc, nu mai poţi argumenta cu lamentări şi scuze străvezii decât dacă nu-ţi pasă că umbra falimentului stă să te înghită, iar tu încă mai crezi că treaba asta nu te priveşte.

Inevitabil, în astfel de împrejurări mă gândesc la cât de importantă ar putea fi – şi chiar ar trebui să fie – o companie de tradiţia TAROM-ului pe o piaţă pe care, cândva, şi-o putea socoti extrem de accesibilă, dar care, de la o vreme, refuză să mai accepte status-quo-ul păgubos, girat de „competenţe” alese după tiparul românesc, adică după cumetrii ori simpatii politice.

E de ajuns să pierzi un pas şi vine altul de-ţi ia locul, chiar că tu ai putea mai mult, chiar că ţi-ai înscris numele cu majuscule în istoria aviaţiei. Nimeni nu mai are disponibilitatea să te creadă pentru ce „ai fost” sau pentru ce „ai putea fi” – performanţa de azi este singura care contează şi faptul că dovedeşti convingător că o vei putea repeta şi mâine. Atât. Iar aici, maşina noastră de vorbe are aripi de pământ, iar asta nu ajunge la nimic!

De la Budapesta o poţi lua spre Amsterdam, Londra, Paris, Frankfurt – depinde de compania care te poartă spre destinația finală – dar, mai nou, există şi curse directe de la Ferihegy la New York, fără nici o escală europeană.

Gândeşte-te, dacă ai treabă în „The Big Apple”, oraşul care nu doarme niciodată, urci la Budapesta, te faci comod, şi pe nesimţite, te trezeşti delectându-ţi privirea cu Central Park, cu Statuia Libertăţii – mai cu seamă piloţii companiilor americane îşi fac datoria de onoare din a-ţi oferi, de fiecare dată când timpul îi lasă, un „tur de onoare” deasupra orașului, fie că se pregătesc de aterizare, fie că tocmai se avântă într-o nouă traversare temerară a Atlanticului, către Bătrâna Europă.

Şi, iarăşi şi iarăşi, înregistrez cu satisfacţie că în avion nu  suntem singurii care articulam verbul „ a gândi”  în româneşte.

Am purtat o discuţie relevantă cu un domn din Timişoara, pensionar „cu vechime”, dar de o vitalitate contagioasă, cu o judecată lucidă şi extrem de tranşantă despre toate câte le-ai putea despica de-a fir-în păr: politică-criza economică, sau ce o mai fi şi „bătaia asta de joc a ăstora de zic că ne conduc” -, fenomenul Poli şi cum ar fi să ia odată campionatul – autostrada, sau mai degrabă absenţa ei –  şi nu în ultimul rând „de ce naiba nu ştim şi noi să avem, mai aproape de casă, un aeroport ca ăsta, să nu mă mai chinui cu gimno-limba, că n-am ştiut să-nvăţ şi eu o limbă străină până acum”…

A fost la un fir de păr de divorţ, în 2009 parcă, când cu turul doi,” am decis să votez şi eu cu Băsescu, nevasta mi-a zis să-mi fac bagajele dacă o dau în bară şi nu pun ştampila unde trebuie, gândiţi-vă, după patru decenii de căsătorie, nebunie mare domnule, au rupt ţara în două, cine-ar fi crezut aşa ceva?…”.

Aeroportul din Amsterdam e imens. „Nu însă ca și cel din Frankfurt!”, m-a corectat domnul care a moţăit aproape tot timpul zborului pe scaunul de lângă mine; fost profesor la Universitatea din Budapesta, retras la căsuţa ridicată cu ani în urmă pe malul lacului Balaton, s-a scuturat din comoditatea fotoliului pentru ca să-şi petreacă Crăciunul cu nepotul, în Memphis-Tennessee, „cine ştie dacă o s-o mai pot face şi la anul, dar până pot scoate la plimbare bastonul şi nu el pe mine, de ce să nu merg, să mai descopăr una-alta, îţi închipui că am să merg să văd şi casa lui Elvis, Graceland  îi zic, cred că ştiai… Şi nu uita, Frankfurtul e mai mare, deşi nici cu Skiphool ăsta nu mi-e ruşine…”.

Avea dreptate. Aeroportul Skiphool este imens. Ar merita, doar el, o carte. Dar care aeroport n-ar merita să scrii o carte despre el.

Uite şi Aeroportul din Arad, câte n-ar şti să spună clădirea cândva cochetă, ascunsă printre brazi, cu farmecul său de conac de ţară clădit cu dichis în buza pădurii!?

Şi câte n-ar şti ea să ne zică despre potenţialul imens pe care-l reprezintă pentru Arad – oraş aşezat într-o binecuvântată întretăiere de căi de acces care ne-ar putea lega de lumea largă, cum puţine alte oraşe din România au posibilitatea s-o facă.

Să poţi ieşi şi intra în oraş deopotrivă pe calea ferată, pe şosea, dar şi pe calea aerului, să fii la câţiva paşi de frontieră (care frontieră, azi-mâine, va fi doar amintire…) – sunt lucruri pe care oameni cu viziune ar fi putut să le transforme din oportunităţi, în adevărate monezi de schimb pentru o dezvoltare care să aducă arădenilor o prosperitate pe care iluzoria „Armadă” de mall-uri eşuate pe Calea Aurel Vlaicu nu o va putea asigura de-acum în o sută de ani!

Şi până să închei, o întâmplare cu tâlc.

Ca să intri în zona de plecare a curselor transatlantice – nici mai mult decât vreo patru terminale cu câteva zeci de „porţi” fiecare! -, trebuie să treci pe la ghişeul de control a paşapoartelor.

Fireşte, vorbim de zboruri transatlantice acum. Coadă ca pe vremuri la alimentara, când se aduceau ouă, câteva rude de salam ori portocale, înainte de Revelion.

Ajungem la ghişeu, tânărul poliţist de frontieră olandez ne zâmbeşte prietenos şi mă întreabă unde plecăm. „În Americal” – îi răspund, iar el mă întreabă de unde vin. „Din Arad” – îi răspund automat, fără să mă gândesc că s-ar putea să nu ştie pe unde vine aşezarea cu numele ăsta, iar el mă priveşte întrebător în vreme ce-i întind paşapoartele.

Le vede că sunt emise în România, iar dialogul devine, dintr-odată, mai poticnit.

Nu că n-am avea ce să ne spunem, ori că nu ne-am găsi cuvintele.

E vorba de altceva.

Paşapoartele noastre, se pare, au un „ceva” cu care el, dintr-odată exigentul poliţist de frontieră, pare că nu poate fi de acord.

Răsfoieşte preocupat paginile, îşi ia o lupă şi cercetează cu maximă concentrare filigranul vizei aplicate, atenţie, de Ambasada Canadei!

Apoi ia la cercetare şi viza pe care americanii au pus-o cu ani în urmă şi în baza căreia am intrat acolo de o mai multe ori fără nici o problemă.

Ei da, dar el, fecioraşul ăsta căruia cred că i-au ieşit tuleiele la vremea când noi ne făceam auziţi în lume, a câta oară, cu zgomotul produs de târnăcoapele şi lămpaşele minerilor, urlându-şi „victoria de la Costeşti” şi care nu are de unde să ştie că nu toţi românii sunt violatori ori falsificatori de carduri, el are o problemă cu documentele purtând sigla „RO” pe copertă (şi din păcate, nu e singurul); nu are treabă cu noi ca oameni, ci cu faptul că venim de acolo, din ţara aia îndepărtată, despre care a auzit că „exportă” tot felul de lucruri cu care Europa, mă rog, unii reprezentanţi ai ei, prezenţe efemere în funcţii la fel de efemere, nu e de acord.

Vreau să spun că acele câteva minute – timp în care, la celelalte ghişee, şuvoiul de oameni a continuat să se scurgă fără oprire spre zecile de locuri de îmbarcare – mi s-au părut o veşnicie.

Iar cursa noastră stătea să plece!

Tânărul şi-a chemat şi un coleg, apoi şi un supervizor. La un alt ghişeu, timişoreanul cu care venisem, aceeaşi poveste. Atât am apucat să văd.

Poate au fost şi alţii.

Într-un final, am ajuns la avion. Motoarele duduiau deja, gata de plecare.

(Să fie de vină percepţia „lor”, să fim noi cei care greşim prin faptul că ne complacem să rămânem „rudele sărace” ale Europei, cine să ştie. Mă gândesc doar la faptul că anul acesta Europa a sărbătorit douăzeci şi unu de ani de la căderea Zidului Berlinului în vreme ce pe meleaguri mioritice lumea era ocupată cu tiradele lui Băsescu – „E criză fraţilor dar va fi bine, Guvernul veghează!”, sau ale lui Ponta – „Cămătăria e ilegală, dar noi n-o votăm, că a propus-o Boc şi noi tre să fim, nepărat, contra, chiar dacă în felul acesta ne dăm cu stângu-n dreptul!”, ori alţii „lideri” debitându-şi acuzele veninoase pe post de ofertă electorală şi simt că un altfel de zid e pe cale să ne separe, de ce şi pentru cât timp, de restul continentului, de restul lumii).

Stewardul care se pregătea să închidă lista de îmbarcare ne-a primit cu un zâmbet desenat, nici nu ştiu, cu sinceritate genuină ori „doar” cu profesionalism  – oricum să fi fost, a fost ca o gură de aer proaspăt după momentul „furcilor caudine” – şi ne-a ajutat să ne punem bagajele de mână într-o cuşetă rămasă neocupată chiar lângă scaunele pe care urma să ne petrecem următoarele câteva ore din viaţă.

Avionul era plin-ochi. Peste 280 de feţe preocupate cu propriile gânduri, cu emoţii şi aşteptări despre care, fiecare, ar putea să-ţi spună o poveste. Cel puţin.

„Doamnelor şi domnilor, bine ați venit la bord. Vă rugăm să vă aşezaţi cât mai comod şi să vă prindeţi centurile de siguranţă. În cîteva minute, cursa KLM pe ruta Amsterdan – New York va decola”.

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.