Ziarul electronic al arădenilor

America – Felii de tort (IV)

Avertisment:

După cum spuneam, textele pe care le voi încredinţa acestui portal au fost scrise (şi publicate) cu mai mult de 10 ani în urmă. De aici şi referirtile calendaristice care indică realitatea acelor ani. Faptul că multe din cele scrise atunci au rămas actuale şi acum nu este, întotdeauna, un motiv de satisfacţie.

Silviu Rațiu

Povestiri cu aeroporturi

Când e să ajungi într-un aeroport mare, pregătește-te să ai parte de un alt soi de aventură.

Ca să-ți dai seama despre ce vorbesc poate e de ajuns să-ți spun că, în 1992, am călătorit de la terminalul pentru curse interne la cel pentru cursele internaționale care pleacă și sosesc pe John F. Kenedy Airport din New York transbordându-mă în două autobuze care m-au purtat vreme de vreo 20 de minute dintr-un capăt în altul al unui mic orășel.

E altă treabă că pe magistralele acestui orășel, alături de minuscule autobuze, microbuze și alte asemenea gângănii, circulau cu mișcări planturoase de balene somnolente „mărunte” Boeinguri Jumbo Jet sau Air Bus-uri în care încap lejer peste 300 de pasageri deodată.

Un aeroport mare – o lume aparte în care principalul lucru pe care n-ai voie să-l faci e să te sperii.

Și la urma urmei de ce să te sperii?!

Vreau să-ți spun că cei care au gândit aceste așezări au avut în vedere faptul că, într-o bună zi, o să pici și tu pe acolo. Străin de locurile acelea, azvârlit sub cupole sau travei din te miri ce mijloc de locomoție, cu sau fără o grămadă de bagaje, cu sau fără neamuri ori prieteni, pur și simplu o mogâldeață într-un univers aflat într-o mișcare permanentă, din zori până noaptea târziu, o mișcare desenată în linii al căror imprevizibil le dă frumusețea și parfumul ce le distinge unele de altele.

Pentru că nu există două aeroporturi la fel. Mai în glumă, mai în serios, singurul lucru care le este comun ești tu, pasager sau persoană sosită pe-acolo fără vreun scop anume.

Trebuie să-ți spun că în marile aeroporturi din lumea largă, există o zonă extrem de extinsă unde, în lipsă de altceva mai bun, îți poți petrece câteva ceasuri din zi fără ca pentru asta să trebuiască să justifici cuiva un anume interes.

Nu vei găsi cerberi încruntați la porți și nu se va găsi nimeni să te ia la întrebări până ce nu vei vrea să pătrunzi în zona în care au voie doar cei ce „zboară”.

Câtă vreme dorești, de pildă, să vezi, să filmezi sau să desenezi cum decolează sau tocmai aterizează sutele de avioane ce-și intersectează traiectoriile, ai la dispoziție chiar și cafenele amenajate pe terase deschise, de unde, așezat în fotolii comode, să poți admira peisajul și vânzoleala păsărilor argintii.

Mă tot gândeam de ce n-om fi putând și noi, arădenii, să stăm pe terasa aeroportului nostru cochet, atât de aproape de aerul curat al Pădurii Ceala, și să „vorbim” la o cafea, de zborul de Verona sau de București!?

Am tot auzit, înainte de ‘89, de imensitatea tentaculară a aeroportului din Frankfurt. Nu-mi puteam închipui ce poate însemna asta.

Cunoștințele mele în materie de aeroport se terminau sub cupola de o elegantă desuetă a Aeroportului Băneasa.

Acum însă, pot spune că știu ce care va să zică e cu „imensitatea” numitã Frankfurt International Airport și pot spune că se poate bate de la egal la egal cu cele mai mari din lume. Aeroporturi, vreau să zic!

Dar, pentru tine, ca pasager, ceea ce contează atunci când se-ntâmplă să „aterizezi” pe-acolo, în spațiul de o consistentă cu totul specială al unui astfel de aeroport, nu e neapărat mărimea lui.

Asta pentru simplul motiv că rostul tău este cu totul altul.

Fie că destinația ta finală este marele oraș, fie că tranzitezi în drum spre alte sute de destinații posibile – nici nu știu să-ți spun câte curse decolează și aterizează zilnic pe un astfel de aeroport, destul și bine că la o vreme aveam o cifră de mă lua cu amețeală, referitoare la Aeroportul din Salt Lake City –USA și care spunea ceva de genul câte unei decolări pe minut, timp de 12 ore pe zi – rostul tău e să te orientezi cât mai repede și mai ușor în hățisul de coridoare – unele late cât o autostradă cu 3 benzi pe sens –alături de alte câteva mii de pasageri grăbiți, la fel de preocupați și, crede-mă, cei mai mulți la fel de „constipați” ca și tine.

Mai cu seamă dacă ești la primul drum și cu atât mai mult cu cât în astfel de locuri nu s-a pus – încă – în circulație semnul de „începător” cu care sunt împodobite automobilele de pe la noi.

Dar, nu te teme! Oricât ar fi de mare – sau poate tocmai de aceea – orice aeroport care-și merită numele, a fost proiectat în așa fel încât cei care lucrează acolo să nu mai aibă… o grijă în plus: grija ta, pasager dezorientat, panicat că nu-ți găsești locul în vreme ce simti că avionul tău, tocmai avionul „tău” o ia încet din loc, fără tine!

Fiecare companie își are desemnate cu mare grijă sectoarele unde și de unde se vine si se pleacă.

Fie că și-au rezervat locuri la burdufurile înfipte în corpul principal al clădirii sau că au ieșiri pe undeva prin „ușa din dos”, direct pe pistă, fiecare își are și își cunoaște locul, respectiv și-l face cunoscut cu grija celui care dorește să se știe că există și nu oricum, ci pentru a-ți fi de folos.

Nu trebuie să știi neapărat vreo limbă străină (dar îți este de mare folos!) ca să te poți descurca.

E suficient să ai ochii buni și larg deschiși. Monitoare mari și mici, plate și extraplate, digitale sau nu, amplasate peste tot, tabele imense de afisaj, unele cât cele montate pe stadioane, săgeți indicatoare în toate culorile și de toate mărimile, lipite pe pereți, pe suporți speciali sau pur și simplu pe pardoaseala spălată cel puțin odată la jumătate de oră, de-ți poți aranja freza în luciul ei.

Dar mai ales pictograme, „icon-uri“ cum le numesc americanii. Un nou limbaj inventat de când cu globalizarea prin călătorie, un soi de sistem de comunicare nonverbală care nu mai are nevoie de translatori și care te conduce pe tăcute, exact unde trebuie să ajungi.

O poezie ciudată a făcut ca locul de îmbarcare să se numească „poartă” semnificând faptul că, de fiecare dată când e să pleci într-o călătorie „pășești” de fapt, intri sau tocmai ieși din pielea celui care ai fost până atunci, omul sedentar sau omul de la volan, un mod oricum frumos de a desemna o atitudine deloc comună, cel puțin pentru noi, cei care trăim într-o Europă unde oamenii nu au luat încă obiceiul de a face naveta cu… avionul.

Într-un aeroport cum este, să zicem, cel din Frankfurt – dar nu numai acolo – simți ce-nseamnă să fii Cetățean al Planetei. Este un sentiment extraordinar, de eliberare de barierele pe care apartenența la o anume entitate politicește determinată ți le impune.

Să te poți „dezbrăca” pentru o vreme de ceea ce aș numi o falsă identitate conferită de culoarea pașaportului și să te poți pierde literalmente în freamătul gigantic al acestui Babel contemporan, e un sentiment care merită osteneala!

Nu-ți pune problema timpului atunci când ești în aeroport, gata să pornești spre felia ta de tort, oricum s-o fi numind ea, America, Australia sau mai știu eu cum.

În general, ai la dispoziție suficient timp pentru a-ți rezolva toate problemele, doar dacă agentul care ți-a vândut biletul nu a încurcat borcanele și a lăsat un interval prea mic între două transferuri.

O armată de minicaruri electrice conduse de tipi simpatici al căror zâmbet molipsitor te dezleagă de orice constrângeri și care-ți spune clar că ei sunt la dispoziția ta; mai peste tot, trotuare rulante ce se întind, unele, pe sute de metri și care te poartă, silențios și fără nici un efort, dintr-un capăt în altul al aeroportului; pentru distanțe mai mari, tramvaie sau trenuri suspendate, autobuze sau niște arătări ciudate (li se zice „shuttle“) cum am văzut în Washington, semănând cu orătăniile supercibernetizate din „Rãzboiul stelelor”, dar extrem de comode și inimaginabil de punctuale.

Cum îți spuneam, totul este făcut în așa fel încât, între două avioane, să petreci cât mai puțin timp căutând.

Pentru cei care deservesc această parte a călătoriei tale, tu, pasagerul, ești persoana cea mai importantă. Nimic nu este prea mult pentru asta!

Începând de la faptul că zâmbetul este laitmotivul tuturor feţelor pe care le întâlnești îndeletnicindu-se cu tot felul de lucruri despre care afli, pas cu pas, că sunt gândite ca să-ți fie de folos.

Politețea este cuvântul de ordine cu care, cred, acești oameni – pe oricare din aeroporturile pe unde m-am învârtit – sunt trimiși în „misiune” și pentru care trebuie să dea socoteală la ieșirea din schimb.

Politețea ca o formă a respectului pe care ni-l datorăm unii altora, indiferent dacă pentru asta suntem sau nu plătiți ori răsplătiți măcar și pe durata instantanee a unui zâmbet.

Iar dacă, în ciuda tuturor acestor măsuri, găsești de cuviință să te rătăcești – la urma urmei face parte și asta din joc – nu intra în panică!

În astfel de situații se va găsi întotdeauna cineva care să traducă exact ceea ce tu vei vrea să-i spui chiar apelând la universala „gimnolimbă” bună la toate și peste tot.

Asta dacă nu ai avut grijă să-ți alegi o companie cum a fost cea cu care am zburat spre casă în vara aceasta și ai cărei piloți au decis să aștepte nici mai mult, nici mai putin, decât 40 de minute pentru ca două (!) doamne să aibă timp să găsească „poarta” unde era ancorat imensul Boeing 747 – plin ochi de pasageri – care ne-a dus, mai apoi, pe toți (inclusiv cele două doamne) înapoi în Europa.

Ce vreau să spun e faptul că lumea aerogărilor e construită, parcă, dintr-un soi special de aluat. E, poate, un liant special care „leagă” compoziţia, iar numele lui este îngăduinţa reciprocă.

Ei, cei care-şi câştigă pâinea lucrând acolo, ne îngăduie dintr-un sentiment tutorial: ne ghicesc anxioşi, mai mult sau mai puţin speriaţi de ceea ce urmează să ni se întâmple în orele cât vom fi „prizonierii de lux” ai acestui univers special.

Cât despre noi, pasagerii, îi îngăduim de cele mai multe ori – sau ar rebui s-o facem! – din pricină că ne ştim expuşi, iar ei sunt, chiar aşa, unica soluţie a problemelor noastre de moment.

Aş vrea, însă, să subliniez acest gând pentru că el va reveni mai mereu de-a lungul călătoriilor mele: în America de toate zilele, oamenii au învăţat să cultive ca pe un fel de savoire vivre aceasta „îngăduinţă” reciprocă, toleranță la urma urmei, un instrument indispensabil al convieţuirii.

Pe care, din nefericire, mulţi dintre conaţionalii mei l-au uitat ori, pur şi simplu, nu şi-au mai luat osteneala să-i desluşească sensul şi regulile simple.

Cum altfel să înţelegi avalanşa de conflicte ce ți se revarsă în cap de îndată ce ai ieşit pe uşă?!

În timp ce-mi sorb cafeaua – nu-i vorbă, în aeroport o să-i simţi nu numai aroma şi tăria, dar şi preţul pipărat! – îmi las privirea să curgă de-a lungul şi de-a latul culoarelor înţesate de oameni: figuri preocupate de businessmani, telefoane celulare zbârnâind în toate variaţiile sonore posibile, căşti audio purtate cu nonşalanţă, şalvari, sandale indiene, bocanci de alpinism, chipie cu însemnele cutarei sau cutarei companii, copii alergând debordant, câte un minicar ducând persoane vârstnice ori cu dizabilităţi – e loc şi pentru ei şi dacă-i ai şti câtă grijă li se poartă! – trollere sau valize imense.

Numai de-ar fi să urmăreşti câte culori, dimensiuni şi forme pot avea şi ar fi, deja, o experienţă pentru care să fi meritat să vii până aici – o mişcare cu o dinamică specială, unduire-curgere-zvâcnire, unduire şi tot aşa.

Nici nu ştiu cum a trecut vremea şi-mi aud numele. Sunt chemat insistent la „poarta” de unde mă voi îmbarca, din nou, pentru următoarea felie de tort.

La buna vedere Paris (sau Frankfurt, Amsterdam, Londra, cum vreţi dumneavoastră, toate sunt ca nişte trambuline ce te lansează, călător temerar, spre înălţimile de unde poţi întrezări, cu un pic de imaginaţie, coastele Americii)!

Ne revedem la întoarcere, peste trei săptămâni (sau peste o lună, ştiu şi eu).

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.