Conflictul din sânul Filarmonicii locale pare să-şi revendice destinul uneia din simfoniile marelui compozitor Franz Schubert: riscă să rămână… neterminat.
Deşi, de la o vreme, absenţa unor ştiri proaspte în media locală dădea impresia că lucrurile s-au liniştit – aşa cum, orice arădean iubitor de muzică s-ar fi aşteptat – iată că lucrurile au răbufnit din nou, poziţia combatanţilor fiind neschimbată.
Nici instituţia care „tutelează” Filarmonica nu pare să fie preocupată ori pregătită să găsească soluţii care să rezolve temeinic, complet şi eficient, conflictul.
Ba, prin anumite luări de poziţii – vădind cel puţin necunoaşterea unor aspecte subtile ale activităţii ce se defăşoară într-o instituţie de artă! – s-a ajuns ca cei din conducerea Primăriei să aţâţe focul pe care ar putea şi chiar ar trebui să-l stingă!
Cum să-ţi propui să pedepseşti nişte oameni având, îndeobşte, o sensibilitate emoţională deosebită, ordonându-le să cânte împotriva a ceea ce ei simt şi numai pentru că „bâta” e în mâna ta?!
Ca să nu mai vorbesc de faptul că, niciodată, dar chiar niciodată, în lumea muzicală arădeană nu s-au pomenit concerte simfonice în zile de sâmbătă şi duminică, atunci când oamenii merg, de obicei, la ştrand sau la Pădure – vara – ori stau la gura sobei, la o ceaşcă de ceai sau ciocolată caldă – iarna.
(De dragul adevărului pur, să spunem că, totuşi, au fost nişte încercări: prin anii 60 ai secolului trecut, copil fiind, eram târât la „concerte educative”, organizate, neapărat, duminica dimineaţa, din singurul motiv ca nu cumva să mă rătăcesc la biserică, dar aventura nu a durat prea mult, pentru simplul motiv că, de la o vreme, nu au mai fost… spectatori. Nici sub ameninţarea scăderii notei la purtare!).
Profilul universal al melomanului este incompatibil cu mersul la concert în week-end, dar despre asta cei de la Primărie ar fi trebuit să fie informaţi, mai înainte de a se produce răul: o sală cu asistenţă de 20 de persoane, la o orchestră de peste 40! Să-i zici „gafă”, e puţin, e dureros şi, oricum, a rănit deja nişte oameni care nu o merită.
De suferit de pe urma acestui adevărat război civil au, în primul rând, cei direct implicaţi.
Acest lucru se vede de departe şi are darul de a tulbura atmosfera din interiorul instituţiei – cum să ai poftă să repeţi şi să urci pe scenă când apăsarea conflictului nestins te urmăreşte peste tot?! – dar şi de a ştirbi imaginea ei în afară: arădenii nu mai sunt atenţi atât de mult la ce cântă Filarmonica, câtă vreme primul lucru care-i izbeşte este zăngănitul permanent al „armelor”.
Sau, poate, asta se şi urmăreşte? Să se găsească un pretext pentru a se trage oblonul la una din cele mai vechi şi mai prestigioase instituţii muzicale din România?! Refuz să cred! Cum ar arăta asta în toiul demersurilor pentru „Capitala culturală europeană”?!
Din felul în care se derulează lucrurile, se pare că rezolvarea e mult mai simplă, doar că cineva ar trebui să dorească sau să aibă puterea să taie „nodul gordian”. Care, de fapt, nici nu este… nod. E o problemă de incompatibilitate. Între „echipă” şi „antrenor”.
Iar atunci când apare un astfel de conflict, niciodată şi nicăieri în lume, nu a plecat echipa! Mai ales şi cu atât mai mult, dacă, în pofida tuturor obstacolelor şi disconfortului, „echipa” performează, merge bine! Iar în Arad, Filarmonica este, mă rog, ar trebui să fie, unul din pilonii pe care ar trebui să se ridice construcţia cu „Capitala culturală”! Părerea mea.
Nu-i vorbă, nici în privinţa tânărului manager al Filarmonicii, a calităţilor şi competenţelor sale de muzician, la performanţele sale strict profesionale, nu ar fi de ridicat obiecţii.
Dimpotrivă, unele idei – dacă au fost ale domniei sale – privind înnoirea limbajului în care orchestra, corul ar trebui să-şi transmită mesajul generos către public mi s-au părut demne de atenţie şi de apreciere. Numai că, lucru ştiut dintotdeauna, în acest domeniu, strict competenţa profesională, bunele intenţii şi chiar ideile bune, nu par să fie de ajuns.
Ca să fii un bun „coach” într-o instituţie muzicală atât de complexă ca şi o filarmonică, e nevoie de mai mult: trebuie să fi pregătit să te confrunţi cu acel inefabil ce ţine de personalitatea complexă, uneori contradictorie şi greu de înţeles – cu atât mai greu de „stăpânit” – a artistului. Iar dacă te gândeşti câte astfel de personalităţi se regăsesc, cotidian, într-o filarmonică – chiar şi cu schema ciuntită -, îţi dai seama că misiunea pe care actualul manager şi-a asumat-o, pare să fi fost una pentru al cărei suces pare că nu a avut cele mai potrivite…instrumente.
Echipa nu se mai regăseşte alături de managerul său.
Dar , vorba celebrului hit al şi mai celebrei formaţii „Queen”: „Show must go on!”.
Şi atunci, ce ar mai fi de demonstrat?!
Silviu Rațiu
Aprilie, 2015
Adevarat. Trebuie luata o atitudine. Sincer, la un concert in Martie mi-a venit sa plang. Nu am mai recunoscut nimic din faima acestei institutii lasata sa moara. PACAT ! Facea cinste orasului si ma mandream. Trebuie refacuta sala. Acum arata foarte rau. Trebuie improspatata si completata orchestra . ( Sa ne amintim ce sarbatori muzicale am avut cu CARMINA BURANA si altele.) Cred ca merita sa se constituie un COMITET CIVIC care sa mediaze conflictul si pe urma sa se puna pe treaba. Va lua ceva timp, dar TREBUIE FACUT CEVA.