Viaţă de doi lei

De câţiva ani, trec în fiecare zi prin faţa unui mic magazin cu de toate, undeva pe Malul Mureşului.

Dacă ar fi după câţi intră şi ies, nu m-aş gândi să scriu nimic despre el; asemeni altor zeci de mici intreprinderi risipite prin cartiere, o încercare mai mult decât temerară de a rezista presiunii supermarketurilor – am putea zice. Cu mai mult sau mai puţin succes – vor zice temerarii.

Ce mi-a atras atenţia la acest loc a fost grupul de tineri care apar, la începutul fiecărei primăveri – ca muştele dezmorţindu-şi picioarele după o lungă hibernare – în faţa intrării magazinului. La început n-am ştiut ce ar putea fi adunarea acelor cârlani, când zgomotoşi, când pleoştit ca după o ploaie de toamnă. Apoi, am observat că, de prin martie şi până târziu, prin octombrie, grupul apare în fiecare zi, pe la prânz, ca să plece – dacă e să plece – pe la miezul nopţii. Zilnic, cu o stăruinţă al cărei mecanism mi-e imposibil să-l desluşesc. Îmi vine greu să cred că stau acolo ziulica întreagă numai ca să golească mai ştiu eu câte doze de bere. Ieftină, dar rece…

Pentru că asta fac. Cu obstinaţie. Doze după doze – nu ştiu dacă or fi mergând şi când, să mai şi mănânce câte ceva – zi după zi, noapte după noapte, în formulă neschimbată.

Au fost campionate europene de fotbal, au fost jocuri olimpice, au fost concerte, alegeri, manifestaţii în faţa Primăriei, urmate de-un referendum, festivaluri de tot felul în Centru sau pe ştrand, au fost sumedenie de manifestări care mai de care mai tentante. Ei, nimic. Prinzând, parcă, rădăcini în faţa magazinului şi povestind. Povestind întruna, izbucnind, uneori, în hohote sardonice, alteori chiuind mînzeşte, colo, aproape de miezul nopţii, să ştie lumea că mai există.

De la o vreme am început să mă întreb ce or fi având de povestit de nu mai termină de atâtea zile şi atâtea nopţi şi-mi dau seama că, fiecare, îşi putea povesti (scurta) biografie de câteva zeci de ori de când se tot întâlnesc. Noutăţi, nu prea au de unde, de vreme ce nu se mai mişcă din locul pe care şi l-au însemnat cu urmele paşilor mărunţi pe care-i fac, într-un cerc invizibil, cu o rază de circa doi metri, sub lumina slabă a unui bec de veghe, montat de patronul magazinului, probabil să nu le fie urât când vine seara.

Zile după zile, nopţi după nopţi, mă tem că-n cele din urmă vor încremeni – statui triste, încercând zâmbete crispate, cu câte-o doză de bere pe post de jalnice trofee ale unei bătălii pierdute.

Cât de goală să fie viaţa acestor adolescenţi întârziaţi, cât vânt să răscolească iarăşi şi iarăşi sentimentul lor de însingurare de se tot adună, în disperare aş putea zice, ca să-şi alunge teama de a nu-şi mai auzi decât propria lipsă de perspectivă, de viitor, vuindu-le în urechi?! Cum se poate ca, la vârsta lor, să nu–ţi mai spună nimeni şi nimic ceva care să îţi stârnească o dorinţă lăuntrică de a te desprinde de asfaltul coclit din faţa unui mărunt magazin cu de toate. Numai cu poftă de viaţă, nu.

Cât de jos a putut coborî speranţa de viaţă adevărată, clocotind de pasiune, de spirit creator şi de bucuria de a face ceva, dacă oameni precum cei despre care tocmai vorbesc nu mai catadicsesc să-şi consume timpul altminteri decît lăsând ca el să se scurgă în urmă unor doze de bere?!

Rece dar, vai, atât de ieftină.

Silviu Rațiu

noiembrie, 2012

comentarii