Reflecții la trecerea sărbătorilor de sfârșit de an.
Pentru oricine este sensibil la istoria multiseculară a Europei, Praga reprezintă unul dintre simbolurile cele mai luminoase.
Pentru milioane și milioane de oameni din toată lumea, o vizită, oricât de scurtă, în capitala Cehiei constituie un punct obligatoriu al unei liste de dorințe de nerefuzat. Ai putea parafraza celebrul adagiu „Vedi Napoli e poi mori”, spunând că, odată împlinită dorința de a vizita această bijuterie a creativității uriașe a umanității, aproape că ai putea considera că…
Dar nu, facilitățile pe care tehnologia ni le pune la dispoziție deschid cu adevărat calea liberă pentru toți cei care-și propun să dea un sens real unui alt dicton, într-o cheie mai optimistă: „The sky has no limit…”.
… „Deschide repede televizorul, cică s-a petrecut ceva de rău la Praga… cică ar fi și morți, nu se știe câți… zice ceva de atentat criminal, hai deschide-l odată!…”.
De obicei, soția mea se ține departe de emisiunile de știri, de orice parte ar fi ele. Cum o fi ajuns să audă despre cele se s-au petrecut la Praga?!…
Și nici nu asta contează, la urma-urmei.
Ceea ce contează este CE S-A ÎNTÂMPLAT acolo, în inima Europei, cu doar câteva zile înainte de Săbătoarea Nașterii Mântuitorului. Asta contează!
Contează că, da, în inima unei Europe în care, de la o vreme, abia mai pâlpâie ceva vlagă din spiritualitatea de veacuri a civilizației iudeo-creștine, un tânăr și-a ucis, mai întâi, tatăl (!), după care, acționând cu meticulozitatea unui asasin de profesie, a stins viața unui număr de 14 semeni de-ai săi, pentru ca, în final, cu sentimentul lucrului împlinit (!?) să-și ia viața.
O primă impresie peste care nu avem voie să trecem: băiatul acesta și-a ucis, mai întâi de toate, părintele.
Sigur, se vorbește deja despre faptul că asasinul era cunoscut pentru o afecțiune psihică, dar, oameni buni, asta încă nu închide cercul. Trăiesc alături de noi, pe toate meleagurile lumii, oameni cu afecțiuni psihice, dar de ucis, ucid foarte puțini dintre ei.
Simplul fapt de a fi deficient nu poate, nu are voie să devină un stigmat. Pentru că, știm asta cu siguranță, boala psihică nu înseamnă, neapărat, instinct criminal.
Oare care să fi fost motivul pentru care băiatul și-a ucis tatăl?! Tare mă tem că ne vom mărgini să pipăim, în fugă, doar latura senzațională a acestui aspect și nu vom învăța (nici de aici) nimic. Că doar amândoi sunt morți, nu-i așa?!…
Ce mai știm este că atentatorul a folosit un pistol mitralieră – o armă militară de asalt. Nu știm de unde a reușit să-l obțină, dar mă pot gândi că (nici) în Cehia nu cresc AKM-uri prin copaci și nici pe vreo tarabă nu i-a fost oferit de… Black Friday.
Ni s-a mai spus, apoi, că organele de securitate au cunoscut intenția criminalului, îl și așteptau într-un loc unde s-a socotit că va merge pentru a-și pune planul în aplicare, numai că, ghinion, omul a ales o altă locație de unde să împroaște plumbii ucigași.
Simpla enumerare a acestor considerații legate de tragedia de la Praga ne pune în situația de a formula o întrebare cu un spectru mai larg: unde am ajuns, oameni buni? Unde a ajuns Europa cea falnică și nu de puține ori, de o aroganță greu de suportat?!
Valuri de atentate, răspândind moarte în tot mai multe locuri ale continentului, ură, antisemitism, toate dublate de liste întregi cu false priorități fabricate în laboratoare mai mult sau mai puțin obscure de la Bruxelles, o propagandă deșănțată în favoarea unor „valori” care numai europene nu mai sunt(!), coroborată cu atacuri concentrate asupra fundamentului creștin al acestui edificiu, cu respectul moștenirii iudeo – creștine, cam acesta a fost imaginea cu care ne-am despărțit de 2023.
Îmi stăruie în memorie secvențe transmise din orașe altădată scăldate în lumină, voie bună și speranță: Berlin, Koln, Barcelona – redute mărețe ale civilizației occidentale. Cordoane de polițiști, controale minuțioase, inclusiv cu câini dresați special pentru depistarea explozibililor, fețe de oameni preocupați, grăbindu-se să părăsească locuri unde, altădată, izbucneau, în Ajun ori în seara dintre ani, cavalcade de veselie.
Studentul ceh n-a fost decât un fragment al imensului puzzle care se alcătuiește, descuranjant, ca expresie a unei Europe tot mai traumatizată și dezorientată, dar care se încăpățânează, prin „reprezentații” săi, să iasă în public cu soluții lipsite de suport în realitate și care, se vede tot mai limpede, nu mai găsesc ecou în opinia publică.
Cetățenii tot mai multor țări membre ale UE dau semne că ar dori o altă abordare a lucrurilor, că ar dori o schimbare. Numai că Bruxelles-ul – o parte a Parlamentului European și Consiliul Europei – are o altă agendă.
Și ce dacă agenda aceasta a birocraților de la Bruxelles este, mai mereu, pătată cu sângele unora care nu și-ar dori altceva decât să trăiască în liniște, în prosperitate, dacă se poate și să se bucure de viață pur și simplu?!
Retrospectiv și la cald, Crăciunul care numai ce a trecut a fost, în multe prea multe locuri, trist, cu orizontul jos, la nivelul caldarâmului pe care, la Praga și în multe alte orașe, au lucit, plăpând, dar dureros de adevărat, candele de aducere aminte?!
A mai fost un Crăciun, a mai fost un Revelion – așa cum a fost – dar, ia priviți, iarna abia ce începe.
Doamne ce bine ne-ar prinde un pic de zăpadă!? Imaculată, proaspătă și rece, numai bună să ne învioreze!
Silviu RAȚIU