Un magazin elegant, un spaţiu aerisit, aranjat cu gust. Confecţii de tot felul, imprimeuri subtile, culori pastelate, dar şi tuşe îndrăzneţe, linii prelingându-se frumos de-a lungul croielii.
Cele două vânzătoare se mişcă discret în spaţiul umbros, se vede că îi cunosc fiece colţişor, un zâmbet nedefinit şi gesturi reţinute.
– E bine şi frumos aici.
– Nu-i meritul nostru, dar să ştiţi că ne cade bine.
– Ce văd sunt lucruri de calitate.
– Bumbac, in, mătase…
– Cum trec?
– Sunt unii, o să râdeţi, care refuză bumbacul. După ce-l speli, trebuie călcat. Mai bine cu poliesterul.
– Bine, dar vara, poliesterul…
– Ei şi dumneavoastră. Există sprayuri pentru 48 de ore şi nici nu costă. Oricum nu cât bumbacul.
– Nu prea e lume azi! Aşa e mereu?
– Acum că-i vacanţă, da. Dar să ştiţi, eu cred că nu –s nici bani. Oamenii se uită atent la etichetă şi-i vezi cum pleacă fără ca măcar să-ncerce. Să vadă dacă le vine dar mai ales, să simtă diferenţa.
Aş vrea s-o cred. Numai că i-aş mai spune ceva. De plecat, într-adevăr, pleacă. Direct la iarmarocul – sau bazarul, dacă vreţi – de lângă spitalul mare. Acolo, dacă ajungi, pregăteşte-te să-nfrunţi viermuială şi nu oricum. Coate să ai, să-ţi poţi face loc şi privirea ageră, să ocheşti cât mai rapid chilipirul.
Adevărul e că bani (mai) sunt. Şi nu puţini. Din nefericire, mulţi dintre români nu mai ştiu cum să-i cheltuiască. Pe ce se merită şi pe ce, nu. Chilipirul – cuvântul de ordine al unei naţii care pare că a deprins obiceiul de a se mulţumi cu (prea) puţin.
În timp ce părăsesc foşnetul inului şi bumbacului răcoros, în urechi îmi revine, ca un refren obsesiv, o vorbă pe care noi, românii, se pare că refuzăm s-o învăţăm: „Sunt prea sărac să-mi cumpăr lucruri ieftine”.
Silviu Rațiu
