Ziarul electronic al arădenilor

Soarele va răsări și mâine (VII)

Oare ce ar fi dacă?…

Stau și mă gândesc, oare ce ar fi dacă în zilele acestea, televiziunile de tot felul ar înceta să mai răspândească tot felul de trăznăi sub cuvânt că, vezi bine, informează populația?!

Te miri când auzi câtă răutate zdrăngănitoare, ignoranță trufașă și chiar ură se poate strecura în casele oamenilor a căror singură vină e faptul că trebuie să stea „acasă” și că, izolați fiind, pur și simplu nu au șansă să vadă, să audă, să pipăie adevărul.

Oare ce ar fi dacă postul național de televiziune ar adopta un ton mai omenos, mai cald, mai blând? Un ton care să transmită oamenilor, speranță. Măcar așa, de doi lei…

Și oare ce ar fi dacă pe ecrane ar mai apărea mai des câte o știre „pozitivă” – rază de soare în furtuna care ne zgâlțâie – meritat sau nu, cine știe?! Să vedem și noi că sunt locuri unde lucrurile merg măcar cu ceva mai bine, că sunt oameni care au izbutit și care ne-ar putea fi încurajare, că sunt oameni care și-au pus credința în Cel ce ne scapă – pentru că EL o să ne scape, sunt sigur! – și au văzut cum lucrul acesta s-a și întâmplat.

Oare cum ar fi dacă ni s-ar vorbi, de președinte, de prim-ministru, de cei așezați vremelnic în fruntea bucatelor, ca unor oameni maturi și responsabili? Cum ar fi dacă ni s-ar spune cu mai multă empatie că e normal și omenește să greșim, dar că perseverența în greșeală e de la cel rău? De ce nu s-ar putea încerca măcar?!

Oare ce ar fi dacă autoritățile centrale, dar și locale, s-ar concentra – măcar acum – pe a face ceva dincolo de diferențe de partid? Ce ar fi dacă s-ar prinde, împreună, să acționeze: cu putere, cu inteligență, cu calm și determinare?! Ori, poate le cer prea mult?

Oare ce ar fi dacă organele de ordine și-ar aduce aminte că legea privitoare la contravenții prevede că, mai înainte de amendă, se poate aplica celor ce au greșit și doar o mustrare. Sau un avertisment. Că doar nu or fi toți cei ce greșec în zilele acestea atât de periculoși cât să-i ruinezi, aplicându-le, fără să clipești, o amendă cât pensia unora pe două-trei luni.

Și încă ceva: oare cum ar fi dacă „oamenii legii” ar avea o atitudine mai relaxată în zilele acestea? Dacă ar adopta un ton calm, înțelegător – atunci când este cazul – și dacă, mai întâi, ar încerca să înțeleagă ce anume l-a făcut pe cetățean să greșească. Dacă, chiar așa, ar arăta că nu-i privesc pe toți ca pe niște potențiali dușmani ai poporului.

Oare ce ar fi dacă în spațiile comerciale vânzătorii ar adopta, tocmai din pricina condițiilor speciale prin care trecem CU TOȚII, o atitudine mai cooperantă; dacă ar răspunde cu calm solicitărilor celor ce își mai cumpără câte ceva.

Nu e vinovat nici cel care și-a adus aminte să mai cumpere ceva ce, altminteri, s-ar afla în casa lui, după cum, într-un fel, nu e vină nici cel care se prezintă la casa de marcat cu două sau chiar trei cărucioare ticsite cu marfă: unul ca acesta face acest lucru pentru simplul motiv că n-a avut cine să-i spună, atunci când ar fi fost timpul, că nu e numai el pe Pământ și că, uite, multe din cele pe care acum le înghesuie în coș se vor strica într-un timp foarte scurt și atunci o să aibă o altă problemă, reală de data asta. Căci banii nu cresc nici un pom, nici la supermarket…

Oare ce ar fi dacă noi toți ne-am strădui, acum, să ne detașăm de îngrijorări, de supărări, de certuri, dar și de arțag și spirit de vendetă?!

E un timp al unei mari și neașteptate încercări pentru noi toți. Nimeni nu cred că și-a dorit să se confrunte, nici cu virusul, nici cu neputința celor care ar trebui să-l controleze și să-l pună la colț.

Nu ne-am gândit că ne vom fi descoperind, brusc, într-o lumină tulbure, bâjbâind după un ajutor care, fie este prea îndepărtat, fie costă prea mult, fie se arată a fi o himeră.

Unii spun că, după ce se va fi terminat cu acest virus, lumea nu va mai fi la fel. Știu și eu?

Să trebuiască să cred că, „după”, oamenii nu vor mai ști să iubească, să se bucure, să-și întindă mâna în semn de apreciere, de prietenie, de alint? Să nu mai avem nevoie, oare, de prezența celuilalt atunci când va fi nevoie sau atunci când vom vrea să împărtășim o bucurie, fie e măruntă, dar adevărătă?!

Că „după” noi vom fi devenind un altceva fără emoții, fără sentimente, fără inimă?

Nu pot să cred!

Și atunci, oare cum ar fi dacă, acum și în perspectiva zilei când soarele va răsări din nou pe strada fiecăruia dintre noi, am încerca – atât cât putem și cum vom fi știind – să ne rămânem oameni – unii – altora?!

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.