Am ajuns!
Faptul că avionul s-a lăsat cuminte la sol, ca o pasăre gigantică obosită, ar trebui să fie un motiv de uşurare. Şi aşa a şi fost până în urmă cu câţiva ani.
Silviu Raţiu
Treceai de ghişeul unde-ţi luau la puricat – vorba vine! – viza din paşaport, alergai să-ţi iei bagajele şi gata, puteau veni îmbrăţişările cu rudele, prietenii care se-nghesuiau la poarta glisantă deasupra căreia scrie “Arrivals”.
Aşa era.
Pentru că, iată, de o vreme încoace, controlul paşapoartelor a devenit, chiar şi în Canada ori SUA, un lucru cu o faţă mult mai umană şi pentru noi, cei care venim din fostul “Imperiu al răului”. Prietenii sau rudele sunt aceiaşi cu cei care ne aşteptau înfriguraţi şi-n urmă cu cinci-şase ani.
Ceea ce s-a schimbat, şi nu oricum, este partea cu… bagajele. Da, şi sunt sigur că mulţi dintre cei care-mi citesc scrisorile vor fi de acord cu mine: recuperarea bagajelor – vorbesc de valizele depuse, la plecare, în cala avionului – a devenit o adevărată aventură. Adesea prelungindu-şi suspansul timp de cîteva zile ori, terminându-se în drama de a nu-ţi mai vedea, niciodată, valiza în care ţi-ai aşezat cu grijă, lucruri personale, cadouri pentru cei dragi, la urma-urmei o parte din tine.
Deşi pe toate liniile aeriene – sau poate aproape pe toate, nu ştiu – a fost introdus un sistem computerizat de evidenţă a bagajelor odată preluate de companie, bazat pe cod de bare şi o reţea complicată de benzi rulante dirijate prin computer, s-a ajuns acolo că majoritatea celor care folosesc liniile aeriene ca mijloc de transport să-şi fi asumat, ca un fel de credo, sloganul: ”Ai pus bagajele la cală, ia-ţi rămas bun de la ele!…”. Pot admite că e un punct de vedere realist, pragmatic chiar, care-ţi oferă şi alternativa optimistă a surprizei plăcute pentru cazul în care, la finele călătoriei vei ieşi din clădirea aeroportului însoţit (şi) de… toate bagajele pe care le aveai la plecare. Sau, după câteva zile de aşteptare încordată, să-ţi sune la uşă un timp zâmbind nonşalant în timp ce-ţi pune sub nas un note-pad, ”Semnaţi aici!“ şi-ţi lasă valizele în prag.
Am avut şi noi experieţe de felul acesta. Cea mai stresantă a însemnat aproape zece zile de aşteptare cu ochii pe uşă, telefoane în lumea largă, emailuri şi ceaiuri calmante, iar la final, o valiză „vămuită” de câteva lucruri, dispărute undeva între Praga şi Budapesta sau cine mai ştie unde.
Ei bine, ca să nu ne ieşim din formă, am avut parte şi de data această de povestea cu valizele. Şi vreau să spun că nu am fost, nici de data aceasta, singuri. Inclusiv un cuplu de români confruntaţi, se pare, în premieră cu soiul acesta de emoţii. Mai ales domnul, mult mai în vârstă decât cea care-l însoţea, era îndeosebi preocupat. „Şi dacă le pierd ăştia de tot?!” În ce vreme ce tânăra doamnă, mult mai destinsă, ”Lasă dragă, că ai pierdut tu mult mai multe-n viaţa ta…”
Bref, am stat la “circulaire”-ul unde fusese anunţată livrarea bagajelor până ce un funcţionar blazat a aşezat pe bandă un soi de indicator pe care era scris „Last bagage” dar valizele noastre n-au apărut. Am mai adăstat vreo câteva minute, doar-doar, vreo minune le va face să apară. No way!
La ghişeul de bagaje rătăcite (observaţi nuanţa), o coadă internaţională. Aşteptare încordată. Suspans. Ocazia de a descoperi că sistemul lucrează. Mai mult, se perfecţionează. Nu că s-ar fi găsit soluţii ca bagajele să nu se mai rătăcească, ori chiar să se piardă pentru totdeauna. Nu! Acum vei avea consolarea că, la ghişeu eşti aşteptat, deja, de o notificare ce-ţi spune că bagajul tău, există, că va sosi, fii liniştit – e şi asta, să recunoaştem, un prim pas înainte – doar că va trebui să mai aştepţi o zi sau două. Şi-ţi va fi livrat la domiciliu, sau la hotel, mă rog, acolo unde te vei afla, pe cheltuiala companiei. Iar până atunci, ei da, compania îţi dăruieşte un „kit de tranziţie” în care vei găsi o perie şi o pastă de dinţi, un şampon şi alte câteva mărunţişuri. Frumos din partea lor, nimic de zis. Dar bagajul, pe ăsta de ce nu v-aţi îngrijit să-l primesc, să n-am nevoie de “kit”?! – îţi vine să-ţi verşi frustrarea dar stai, cei cu care stai faţă-n faţă, aici, nu au nici o vină. Alţii sunt cei care o “comit” ba, se poate să nu fi citit cum trebuie cititorul codului de bară, ce să-i poţi spune lui!?
Fata de la ghişeu mi s-a părut să fi ridicat la rang de artă o ocupaţie altminteri pur birocratică, depersonalizantă chiar. Am simţit, aşteptându-mi rîndul, că-i place efectiv ce face, că nu şi-ar fi putut închipui o altă ocupaţie – cum aş putea să-i zic „profesie”!? – că se simte împlinită cu locşorul din care, chiar aşa, poate să se simtă stăpâna vremelnică a unor elemente ce ţin, poate, de viaţa multor oameni (gândiţi-vă că în valiza rătăcită a unuia se află te miri ce medicamente care, dacă nu le iei câteva zile la rând, îţi pot declanşa o criză, ori complicaţii iremediabile) dar care, oricum, sunt de natură să afecteze confortul, buna dispoziţie a oricui se va fi confruntând cu o situaţie ce intra în reponsabilitatea ei. Alături de ea, un domn pe care, iarăşi, nu mi-l pot închipui decât aşa, îmbrăcat într-un fel de mundir lustruit la coate şi cu nasturii lucioşi încheiaţi cu grijă, cu o cravată legată la nod „mic” şi cu ochelari cu ramă subţire, aurie, tastând cu surprinzătoare uşurintă – dacă mă gândesc că putea să aibă colo, către şaizeci şi un pic –pe claviatura unui calculator – să mai zică cineva – ceva de „generaţia expirată”… – şi care-şi exprima cu o voce scăzută cum ar trebui să se procedeze pentru recuperarea câte unui bagaj ce se încăpăţâna să nu apară pe monitor.
Am întins tichetul de identificare a bagajelor noastre cu o resemnare pe care nu mi-o cunoscusem până acum. În urechi îmi vâjîia chestia cu „.. ia-ţi rămas bun de la ele…” şi apucasem deja să mă felicit că-mi pusesem în bagajul de mână vreo două sau trei schimburi pe lângă cele rânduite cu grijă în valiza deocamdată pierdută. Iar dacă mai primeam şi “kitul de tranziţie”….
„Domnule, dar să ştiţi că valizele dumneavoastra au ajuns la Montreal!” – şi cred că am făcut o figură tare hazlie, de vreme ce se vedea că fata din faţa mea nu ştie dacă să zâmbească ori să-şi păstreze figura neutră, profesionistă, de funcţionar care-şi face datoria şi atât.
”Jean-Claude, nu ştii cumva pe unde ar putea fi valizele de care vorbeşte domnul!?” Iar tânărul Jean Claude, impasibil: Eu am văzut două valize abandonate la “circulaiire”-ul 10 (nota bene, valizele noastre ar fi trebuit să ruleze pe circulaire-ul 4 !) dar mi-am zis că e mai bine să le las acolo, să nu încurc lucrurile…”
A fost ca o izbăvire. Iar când ne-am aşezat valizele pe căruciorul de bagaje, am făcut lucrul acesta cu sentimentul că ne-am regăsit nişte cunoştinţe dragi, pe care nu mai speram să le vedem vreodată.
(Ciudat cum ne legăm noi, oamenii, de lucruri. Cum devenim dependenţi de nevoia de a le avea în stăpânire. Şi cum ne poate bulversa, până la stări de criză, vecine cu colapsul, faptul de fi deposedaţi de ele, chiar şi pentru o vreme. De a experimenta disconfortul căutării, al scotocirii fără orizont. Ori şi mai rău, de a le pierde. De parcă ar fi sfârşitul lumii. În situaţii din astea, ne dăm seama cât suntem de vulnerabili, ce mică e capacitatea noastră de a rezista unor astfel de şocuri, în definitiv neînsemnate, dar care dau peste cap imaginea idilică pe care, în mărginirea noastră, o plămădim cu grijă egoistă, despre ce care va să zică ar trebui să fie „normalitatea” posesiei. Şi cum avem, fiecare, o „normalitate a noastră”, pe care o păzim cu cerbicie. Iar atunci când, iată, ni se rătăceşte – sau ni se pierde – o amărâtă de valiză, cum devenim nesiguri, foarte uşor de luat de pe picioare. Şi cât de puţin ne trebuie ca să ne repunem pe linie – aceeaşi valiză, regăsită pe banda rulantă a unui “circulaire”, unde nu avea ce să caute, nicidecum.
Când te gândeşti că Dumnezeu ne-a creat ca să stăpănim Pământul, iar noi ne poticnim, poftim, de o valiză. Şi totuşi, ce minunată alcătuire este omul?!)
În sala de aşteptare a aeroportului, acolo unde urma să ne întâlnim cu cei care veniseră să ne întâmpine, abia dacă mai erau câteva persoane întîrziate. Şi noi, ca nişte gladiatori victorioşi, împingând în triumf căruciorul încărcat cu bagaje.
Şi a mai fost o zi şi a mai fost un zbor. Doamne, ce bine e când totul se termină cu bine.
În timp ce părăsim parcarea imensă a aeroportului, zăresc conturul de cunoscut al Mont Royale –ului şi-mi zic că viaţa e (totuşi) minunată!
