A doua zi de Crăciun. Suntem tot în Montreal. Afară plouă, dar bucuria de a fi avut un Crăciun alb va rămâne.
Silviu Raţiu
(Nu cred ca bucuria de Crăciun să fie legată, neapărat, de zăpadă. O face doar mai strălucitoare. Bucuria Crăciunului e în inimă. După cum, bucuria însăşi e numai a inimii).
În Montreal, Crăciunul a fost îndeosebi luminos în anul acesta. În special în cartierele cu case, dar şi în zonele de condominiumuri pentru toate buzunarele, pentru toate gusturile, pentru toate… fiţele. Podoabe de tot felul, toate luminând întunericul nopţii de Ajun. (Ne-am învăţat şi noi, în anii din urmă cu beculeţe, ghirlande şi altele la fel, dar mai e cale lungă să alungăm, întâi de toate, întunericul care ne mai apasă, după două decenii de la despărţirea de Moş Gerilă, de molizii împodobiţi pe ascuns, în sunet de colinde abia şoptite. Mai ţineţi minte? „Anul îşi ninge ultima filă/fiii românilor colinde îşi spun/Şi îl aşteaptă pe Moş Gerilă/să li-l aducă pe Moş Crăciun” – una dintre poeziile cele mai adevărate ale lui Adrian Păunescu. De parcă a fost ieri. Atât de greu ne obişnuim cu Moş Crăciun. Ce să mai vorbim de Noaptea Naşterii Pruncului Sfînt?! Asta e încă şi mai greu.)
La Montreal s-au închis o mulţime de biserici după marea “trezire” din anii ’70 ai secolului trecut, când şi cei din Quebec au luat urma celor care, pe malurile Senei, au decis că Dumnezeu a murit. Am trecut printr-o staţie de metrou amenajată într-o clădire care a găzduit – până nu de mult – o biserică. Altele au ajuns locuinţe de lux. Dar, în acelaşi timp, în ziua de Crăciun am putut asculta, la radio, un concert extraordinar găzduit de Catedrala catolică din Montreal şi retransmis inclusiv în Europa. Cu sala plină şi cu numeroşi amatori rămaşi pe dinafară: biletele se vânduseră cu multă vreme înainte, ca pâinea caldă.
Crăciunul e, şi pe aici, pretext pentru a face cadouri, pentru a întinde o masă cu bunătăţi şi pentru ca familia să se adune. De obicei din patru zări.
Canada e mare cât un continent. Ca să nu mai spun de cei care muncesc în Statele Unite. Ori chiar mai departe. Şi asta face din Crăciun o sărbătoare înscrisă în taina iubirii de aproapele. Chiar dacă oamenii aleargă după cadouri, nu am simţit ca-n aer să plutească atâta iz de îmbuibare, de bani aruncaţi în dreapta şi-n stânga pentru a demonstra ce? Că, vorba unora de pe la noi, ”m-am ajuns şi-mi pot permite, nu?!“
Umblând de ici-colo în zona comercială, am văzut o mulţime de Moşi mai mult sau mai putin reuşiţi, aşezaţi comod în câte un jilţ – asta în Mall-uri şi pentru raţiuni strict legate de amintiri… fotografice – ori tropotind mai modeşti, la câte-un colţ de stradă şi agitând o cutiuţă inscripţionată cu însemnele faimoasei “Salvation Army” – ce prilej mai potrivit pentru a strînge fonduri destinate alinării suferinţelor celor fără nume, fără adapost şi, în cele din urmă, fără Crăciun?! Am văzut destui oameni oprindu-se şi punând în acele cutii ba câte-o monedă, ba, unii, bancnote, am văzut oameni bătându-i pe umeri pe voluntari şi adresându-le încurajări. Dărnicia ori simpla compasiune e o treabă ce ţine de caracter şi de faptul de a recunoaşte şi proclama că Însuşi Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său din dragoste pentru noi. Şi totul a început în Noaptea Sfântă!
Peste tot, colinde. Frank Sinatra, Nat King Cole, Dean Martin, Bing Crosby – la mare preţ. Ca şi pe la noi, de-altminteri. Cântăreţi, trupe, formaţii instrumentale – câte-n lună şi-n stele. Emulaţia prilejuită de eveniment e peste tot aceeaşi. Sonorizare perfectă – nici prea tare, să-şi spargă timpanele, nici prea încet, să nu-nţelegi nimic din ce cântă feciorii ori fetele alea. (Nu m-am putut opri să nu remarc lucrul acesta, cu gândul la brambureala agresivă cu care te întîmpină, şi de Crăciun, multe din magazinele, supermarketurile şi mall-urile autohtone, de-ai zice că băieţii puşi să aleagă repertoriul şi mai ales nivelul volumului la care livrează fondul muzical, ar fi angajaţi acolo ca să alunge lumea, nicidecum să o atragă, s-o facă să se simtă bine şi, în felul acesta să cheltuie cât mai mult).
Nici de brazi împodobiţi n-am dus lipsă. O mulţime din ei, naturali sută la sută, răspândind încă mirosul cetinei ninse. Alteori, imitaţii ori lucrări de artă decorativă, căutând să recompună magia bradului, strălucirea pe care i-o conferă luminile, globurile, podoabele de tot felul. Ca să fiu sincer, m-a bucurat faptul că pe aici nu s-a abătut nebunia care bântuie prin foarte multe locuri din Statele Unite, unde adepţii aberanţiei numită “politically corectness” au impus alungarea din spaţiul public a tot ceea ce poate însemna frumuseţea iconografică a Crăciunului. Au “legat” şi gura copiilor care umblau în seara de ajun cu colindul, iar lui Moş Crăciun, se pare, i-au refuzat… viza de intrare pe teritoriul SUA.
S-au găsit şi unii care, de prea creştini ce sunt, să eticheteze Crăciunul ca sărbătoare păgână şi să-i trântească uşa în nas.
Nu, aici la Montreal Crăciunul a fost în drepturi depline chiar dacă m-ar fi bucurat să-i simt pe oameni mai pregătiţi să-L întâmpine pe Pruncul Sfînt şi nu doar pe „Papa Noel”.
Inainte de a merge la culcare, am închis ochii pentru cîteva clipe şi mi-am lasăt gândurile să zboare departe.
Un cătun, doar câteva case luminate, o mulţime de ferestre rămase fără viaţă, poteci firave, desenate de paşi mărunţi, o cumpănă şi o turlă de biserică. Puteţi să-mi spuneţi ce ilustrată idilică,ce clişeu demodat?!
Un vis. Cam asta a mai rămas din multe sate româneşti.
Să fi greşit Blaga atunci când a zis, atât de frumos, că veşnicia s-a născut la ţară!? Să fim condamnaţi să ştergem din memoria sufletului locul acesta menit să ne garanteze nemurirea!?
Acolo, în tot mai puţinele sate ale inimii noastre, sunt sigur, Crăciunul revine şi acum, ca în fiecare an, pentru a vesti lumii Vestea cea bună.
Ce bine-ar fi să nu ne pierdem cătunele, ce bine-ar fi să nu ne rupem de tot de rădăcini!
De acolo, din depărtarea acelui cătun din vis, un susur de colind: ”Din an în an….”
Şi a mai fost un Ajun. Şi au mai fost nişte daruri pitite sub brad.
…Şi nu uita ca de Crăciun, române, să fii bun!”
P.S. Am decis să trimit această scrisoare chiar dacă e, oarecum, întîrziată. Am simţit că trebuie să împărtăşesc cu cititorii mei lucrurile pe care le-am aşternut în scrisoare, că ele nu sunt legate strict de Crăciunul abia trecut, că avem nevoie să nu uităm o mulţime de lucruri aşa cum suntem tentaţi să o facem acum, cu libertatea de a renunţa inclusiv la noi înşine. Cred cu tărie că trebuie să ne spunem aceste lucruri – şi multe altele – pentru ca să nu ne trezim într-o bună zi şi să nu ne mai rămână decît “libertatea de a ne căina”.
