În Săptămâna Mare au existat câteva momente, sclipiri ale unor secunde, pe care merită să le evocăm astăzi, cât mai e vreme până la Înviere.
Dacă de alta nu, pentru că ele ne pot învăța niște lucruri cu care, și de-am rămâne doar cu ele după ce ecoul ciocnitului de ouă și aroma drobului se vor fi risipit, ar însemna suficient de mult cât să ne însoțească pe drum, măcar până la următoarea sărbătoare de Paște.
Mai întâi, a fost o secundă ce a precedat trădarea. Atât i-a luat lui Iuda ca să pună fatidica întrebare: „Ce vreți să-mi dați și-L voi da în mâinile voastre?”. Cât ai clipi din ochi. Deși, putem fi siguri, el n-a clipit. Trădătorii nu roșesc și nu clipesc. Ei n-au emoții. Ar fi prea mult.
Apoi, a fost o altă secundă – cea care a precedat spălatul pe mâini. Pentru că, mai înainte de a-și înmuia mîinile în apa din lighean, Pilat a avut, e sigur!, o ezitare. Nici ea n-a durat mai mult de o secundă. Dar ce secundă a fost și asta?! Să ai autoritatea și competența de a judeca drept și să preferi să te sustragi, viclean?! Să te roage ființa iubită, mai mult, să-ți spună o voce interioară că omul din fața ta nu are nici o vină și totuși…
Și a mai fost o secundă. Una cu dimensiuni astrale.
A fost secunda care a precedat decizia tâlharului. Atârnând pe cruce alături de Isus, a crezut. Și i-a cerut iertare! Recunoscându-i Dumnezeirea! Lui, celui ce murea alături de el, de moarte de tâlhar! Dar care, murind, ridica păcatele lumii!
Trei secvențe într-o succesiune atât de densă cât n-au putut încăpea între ele decât câteva vorbe.
O secundă a trădării, o secundă a refuzului de a judeca cu dreptate dar, mai ales, o secundă a pocăinței, a iertării și a speranței.
Și doar cea de a treia – secunda vieții!
Silviu Rațiu
Mai 2013
