Mulți sunt cei care se plâng astăzi de faptul că societatea este divizată, radicalizată. Nu numai la noi, ci peste tot în lume. Și chiar dacă nu suntem analiști sau sociologi, putem și noi, oamenii de rând, să observăm cu îngrijorare acest fenomen care pare să ducă la anarhie.
Dar este acest fenomen ceva cu adevărat nou? Istoria ne oferă, încă din antichitate, suficiente exemple încât să putem constata cu ușurință că fenomenul datează „de când e lumea și pământul”. Și totuși, există deosebiri esențiale între modul cum se manifesta divergența de opinii în trecut și dezbinarea de astăzi. Cea mai importantă trăsătură a divizării societății de astăzi este radicalizarea pozițiilor divergente la nivel individual.
În democrația ateniană, o democrație directă, deosebită fundamental de cea reprezentativă de mai târziu, deciziile în problemele economico-sociale și chiar în unele dintre cele care țineau de politica externă, se luau în urma votului adunării generale a cetățenilor din Atena.
Chiar dacă la acest vot nu aveau dreptul femeile și scalvii, și nici cei care nu erau cetățeni ai Atenei, adunarea aceasta decizională ar putea fi asemănată cu referendumurile de astăzi. Există și în epoca modernă câteva state care aplică încă acest sistem al democrației directe. Un exemplu este Elveția, unde peste 50 la sută dintre proiectele supuse adunării populare au fost respinse, elvețienii exercitându-și direct dreptul de a lua decizii.
În majoritatea țărilor însă, țări care practică sistemul democrației reprezentative, care mie mi se pare extrem de păgubos mai ales în istoria recentă, există extrem de multe nemulțumiri referitoare la deciziile luate de politicienii care au fost trimiși în vârful piramidei printr-un sistem care ține de democrația directă. Această nemulțumire își are sorgintea în schimbarea poziției politicienilor, care una sunt în campaniile electorale și cu totul alta atunci când ajung la putere, astfel că putem considera manifestațiile populare ca fiind singura modalitate de exprimare.
În democrațiile directe, manifestațiile de stradă ar fi fost absurde și inutile, din moment ce „strada” a decis, dar astăzi, când suntem mințiți atât în campanii cât și după, nu ne mai rămâne altceva decât să manifestăm.
Manifestațiile, având inițial rolul de a transmite celor de la putere nemulțumirile sau doleanțele noastre, se transformă din ce în ce mai des în acte de rebeliune violentă, barbară și inutilă. Nu numai că scopul manifestației nu este atins, dar, în plus, urmările se întorc de obicei împotriva manifestanților.
Aceste hoarde incontrolabile și dezlănțuite denotă radicalizarea bazată pe lipsă de educație, incultură și chiar prostie. Fie că este vorba de România, Franța, Anglia sau Olanda, oamenii se simt liberi să incendieze mașini ale unor oameni necunoscuți, să spargă vitrine sau să atace oameni nevinovați, totul în numele democrației și al dreptului la opinie.
Radicalizarea pe temeiul preferințelor de orice gen, politice, culturale sau sportive a atins, de asemenea, cote alarmante. Dialogul polemic decent s-a transformat în bălăcăreală, ironii, insulte, înjurături și chiar violențe, dese fiind cazurile în care prietenii sau relații care păreau indestructibile s-au întrerupt. Cel care nu e de părerea mea este ori prost ori incult și nu merită prietenia mea! Sau, poate și mai rău, merită sancționat aspru!
Noi, oamenii, am fost mai mereu așa, din păcate! În general, nu prea am știut ce este toleranța și nu am știut nici până unde poate merge această toleranță. Acum tolerăm ceea ce nu este de tolerat și nu mai tolerăm normalul! Până și credința în Dumnezeu ne-a dezbinat, ajungând să ne omorâm între noi în numele religiei.
Despărțirea creștinismului în diferite denominațiuni nu este ceva neapărat rău, pentru că oamenii sunt și ei diferiți și pot gândi diferit. Dar a-i considera pe cei care cred altfel decât tine dușmanii tăi, să porți războaie de treizeci de ani pentru a-i elimina pe „eretici”, este o dovadă a faptului că radicalizarea nu este o invenție modernă.
Pe de altă parte, războaiele civile, fratricide, care au avut loc în America de Nord, în America de Sud, în Europa și cam peste tot, ne arată, de asemenea, că am fost mai mereu radicali și că omenirea nu s-a radicalizat de ieri de alaltăieri. Prin intermediul internetului, astăzi asistăm la o radicalizare verbală mai aprinsă decât cea de ieri, dar cam atâta tot. Doar că radicalizarea de pe facebook, evoluînd de la individ la grupuri, duce uneori la radicalizarea din stradă.
Cazul Djokovic mi se pare atât de simplu și de clar încât nu îmi pot imagina de ce se înjură oamenii pe rețelele de socializare, de ce unii strigă „Jos Nole”, alții „Sus Nole”, împroșcând cu invective. Se pornește, evident, tot de la opoziția dintre cele două tabere: vacciniști și nevacciniști, radicalizate grotesc și cinic. Evident, cei care sunt împotriva obligativității vaccinului, fac din Djokovic stindardul luptei lor, trecând cu vederea că idolul lor nu este decât un om care a mințit, care a încercat să înșele, care a încălcat legea, bună, rea, nu contează, un stindard patetic și jenant.
Dacă vroia să devină stindardul multora, prin notorietatea pe care o are, ar fi trebuit să spună adevărul, să își spună public părerea, să accepte refuzul australienilor, să plece acasă și să facă pe victima conspirației mondiale. Atunci da, ar fi fost un stindard. Așa, e doar un biet șmecher care a încercat să fenteze, în incurabilul stil balcanic.
Explicațiile ulterioare sunt chiar mai patetice decât cazul în sine. Ba că tata, ba că agentul, ba că am fost bolnav, n-am fost bolnav, o bâlbâială de elev prins copiind la teză, nimic mai mult.
Atâta doar că, în vreme de pandemie, chiar dacă virusul ucigaș e manipulat de politicieni după interesele lor meschine, părerea mea nu trebuie să pună în pericol viața semenilor mei. Pot să nu mă vaccinez, dar trebuie să am tăria să suport consecințele, pentru ca apoi, supunându-mă absurdității restricțiilor, să mă pot revolta de pe poziția celui care nu a încălcat, prin libertatea sa, siguranța celorlalți. Și nici legea!
În încheiere, trebuie să spun că eu sunt vaccinat. Dar trebuie, de asemenea, să îmi avertizez prietenii nevaccinați că pot fi și eu, asemeni lor, purtător de virus. Deci nu prea ne deosebim! De aceea, cred că testele, cele bune, sunt mai relevante.
Apropo! Oare de ce nu l-au testat australienii pe Djokovic, pentru a evita într-un mod onorabil și diplomatic scandalul internațional?
Eugen Blaj
