Asta era, la vremea aceea, lozinca. Simplă, directă, clară. Cu impact. Ce să spun? Abia așteptam să vină 1 Mai. Câți eram copii în cartier, toți știam că de Întîi Mai e fain. E foarte fain.
Că lumea mergea ”la defilare”, că se strigau tot felul de lucruri, iar lumea râdea și noi ziceam că, de vreme ce lumea râde, e de bine, dar mai ales, că după defilare, atunci era de noi. Că pe toată lungimea bulervardului, din Piața „Avram Iancu“ și până la Gară, ba, uneori și mai jos, către Stadionul UTA, înfloreau gheretele cu mici, cu virșli și, mă rog, pentru ăia mari, cu bere.
Doamne, mici ca pe vremea aia, sau virșli cu muștar ca atunci, nici nu mai știu dacă am mai mâncat așa buni. (Asta, poate, pentru că niciodată nu am apucat să mă satur de ei. Mereu mi se spunea că ne așteaptă mama, sau bunica, orice ar fi, cu mâncarea pe masă. Dacă a fost așa sau nu, nu-mi amintesc, dar ce știu este că duc dorul micilor și cremvurștilor pe care nu am apucat să-i mănânc atunci. Asta e sigur).
Apoi, de la o vreme, s-a terminat cu defilările. De Întîi Mai, nu se mai defila.
Nu mi-a explicat nimeni, atunci, de ce au fost stopate aceste manifestări ale entuziasmului popular, de ce oamenii debordând de dorința de a-și afirma atașamentul față de ”politica înțeleaptă, luminoasă și clarvăzătoare a partidului” au fost opriți să o mai facă în forme organizate, cu pancarte, fanfare și lozinci distribuite pe fluturași din hârtie ieftină.
I se spunea ”hîrtie pelur” dar n-am să știu niciodată ce o fi vrut să însemne denumirea aceasta mai mult decât obscură. Cât despre hâtia cu pricina, nici la toaletă nu era de folos, dar să mai insufle entuziasmul ”maselor”.
Aveam să aflu mult mai târziu motivul pentru care manifestările de pe bulevard au fost suprimate și, odată cu ele, bucuria noastră, a adolescenților de acum, de a ne înfrupta din mititeii și din cremvurștii deveniți, și ei, o raritate.
De ce s-a adoptat formula lui ”Unu Mai muncitoresc”, când toată lumea era chemată la lucru, chiar dacă, de lucrat nu lucra nimeni. Tot un fel de manifestație era că oamenii oricum nu lucrau, doar că nu se defila, nu mai erau care alegorice, nu fanfare și nu fluturași cu lozinci. Și, bunînțeles, nu mititei, nu cremvurști, nu bere.
”Poporul” a fost învățat să sărbătorească ”prin muncă”.
Orice era de folos, numai să nu se mai adune prea mulți într-un singur loc. Să nu le vină cumva idei. Mai ales că, de era să fie sărbătoare, trebuia ”să se dea” și bere.
Iar dacă se dădea bere, exista riscul ca oamenilor să le vină idei. Iar micii și cremvurștii, cum spuneam, dispăruseră ori, în cel mai bun caz, fuseseră înlocuiți cu renumitele produse cu adaos de soia. Care nu țineau de foame, dar cum să țină de saț!?
”Geniul din Carpați” se pare, deși nu avea școală prea multă, apucase să prindă din zbor vorba aceea cu ”divide et impera”. Și chiar că ne-a aplicat tratamentul pe stomacul gol uite că a ținut. Ce-i drept, nu s-a gândit că foamea la care se adaugă și frigul, poate detona și mămăliga… Mai ales dacă e Decembrie!
Mă regăsesc, după mai bine de 20 de ani de la schimbarea de regim, într-unul din supermarketurile arădene. E seara de dinainte de Unu Mai.
Parcarea e sufocată. Cărucioare libere nu mai sunt. Înăuntru, lumea se calcă în picioare. La raionul cu vânzare în vrac, o femeie ruptă de oboseală. Halatul, cândva alb și, cred, apretat, e praf și pulbere. Abia mai stă în picioare de oboseală.
”Și mâine?”
”Ei, mâine o luăm de la capăt. Sărbătorim 1 Mai prin muncă. Cum ar veni, Întîi de Mai muncitoresc…”
”Dumneavoastră! Dar ceilalți?”
”Ei, ceilalți… Priviți!”
La casierii, cozi dense. Coșuri umplute cu de toate. Dar mai ales, ați ghicit, pastă de mici, cremvurști și bere. Cât încape.
Apoi, în parcare, câte unul, câte doi, poate un grupuleț de tineri înfiorați la gândul petrecerii care va fi ”mâine”, risipindu-se grăbiți în întunericul pe care lămpile cu vapori de sodiu îl colorează trist, într-o lumină spălăcită.
E limpede, poporul nu mai suferă de foame. Gata cu salamul de soia.
Cât despre frig, cât despre Decembrie…
Silviu Rațiu
30 aprilie 2013, seara.
