Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Un pod prea îndepărtat?

Așa pare să fie proiectul construirii pasajului din capătul cartierului Micălaca deși, numai cine nu vrea să vadă, nu vede cât de important este acest obiectiv rutier. Pentru Arad, dar și pentru România.

În condițiile în care o eventuală autostradă – sau măcar o șosea rapidă – care să rezolve problemele ridicate de circulația pe Valea Mureșului, spre  granița de vest dar și spre sudul țării – nu se întrevede pentru următorii 100 de ani, acest pasaj rutier ar fi putut fi un paleativ acceptabil pentru zecile de mii de autovehicule care derulează un trafic frenetic în zonă.

Numai că, pasajul acesta, cu care autoritățile – mai cu seamă cele centrale, dar și cele regionale, după cum se va vedea – continuă să se joace stupid, dar mai ales păgubitor, de-a „uite popa, nu e popa”, pare să nu se mai termine niciodată.

N-o să reiterez întreaga poveste. Prea e cunoscută deja de toată lumea.

Am să încerc să pornesc de la câteva elemente de dată recentă, consemnate ca atare în presăm iar apoi o să las cititorul să-și spună părerea.

Un director răpus de căldură

Prin luna iulie, anul acesta, întrebat fiind de jurnaliști despre motivele stagnării lucrărilor, Cristian Ispravnic – director general al DRDP Timișoara – se plângea că întârzierea s-ar datora refuzului proprietarilor terenurilor din zona pasajului, de a permite efectuarea unor lucrări de relocare a unor linii electrice.

Zicea atunci domnul director că ar fi vorba de vreo 28 de proprietari dintre care „doar patru au acceptat să semneze documentul notarial prin care oferă dreptul de uz și servitute”. Numai că în același articol – apărut în mass-media locală – s-a mai scris și despre faptul că unii proprietari ar fi primit deja „o înștiințare asupra faptului că au fost expropriați”.

Mărturisesc că am fost contrariat de referirea la pretinsa expropriere. Motivul este simplu: potrivit legii, în cazul exproprierii, fostul proprietar pierde orice drept asupra bunului și, ca atare, beneficiarul exproprierii nu mai are nevoie de nici un „accept” din partea nimănui pentru a efectua lucrări asupra respectivului teren.

Până la urmă, mi-am zis, ce importanță are? Dacă există expropriere, mai devreme sau mai târziu, lucrurile se vor rezolva.

Și totuși ce-i cu proprietarii ăștia?

Iată, însă, că zilele trecute, în presă locală a apărut un nou articol pe acest subiect. Articolul se constituie, în final, într-un rechizitor la adresa proprietarilor terenurilor.

Autorul rechizitorului? Nimeni altul decât domnul director Cristian Ispravnic, directorul instituției care este responsabilă de finalizarea pasajului și care, de atâta drag pentru Arad – mai degrabă se chinuie să găsească țapi ispășitori, decât să facă ce trebuie să facă.

Domnul director zice din nou că finalizarea lucrărilor este condiționată de acordarea, de către proprietarii terenurilor, a acordului de uz și servitute. Și mai zice iar, acestia refuză fără nici un motiv să dea curs cererii executantului lucrării.

Nu se mai zice nimic despre exproprierea amintită în discuția din luna iulie. Oare de ce? Să nu existe, de fapt, nici o expropriere?

Legea, bat-o vina

Așa cum foarte corect zice domnul Ispravnic, lucrarea adiacentă de relocare a unor linii electrice este supusă reglementărilor din Legea nr.123/2012, apărută, se pare, după ce proiectul pasajului a fost aprobat și, zice-se, au fost demarate unele lucrări pregătitoare.

Foarte bine, dacă legea nou apărută a stabilit că realizarea unor lucrări de genul celei de la pasaj este condiționată de obținerea unui aviz prealabil, domnul Ispravnic ar trebuit să prezinte dovada demersurilor pe care le-a făcut, după apariția legii, pentru obținerea acelui aviz. Nici un cuvânt despre așa ceva.

Apoi, conform legii, acordul de uz și servitute presupune stabilirea, împreună cu proprietarii afectați, a cuantumului indemnizațiilor, a eventualelor despăgubiri și a modului de plată a acestora.

Ne-am fi așteptat ca domnul Ispravnic să fi prezentat hotărârea de Guvern în care să se regăsească tot ceea ce legea stabilește în mod foarte clar. Nimic din toate astea în „rechizitorul” domnului director. Nici că a negociat, nici că a plătit ceva proprietarilor.

Numai că legea zice și alte lucruri

Mai mult, conform articolului 12 alineatul 10 din lege, spune fără ocoliș că proprietarii afectați de exercitarea de lucrări ce presupun „cedarea uzului și servituții” asupra terenului, „vor fi despăgubiți” conform cu suprafața afectată iar întinderea despăgubirilor va fi stabilită „prin acordul părților”.

Mai spune legea că, în situația în care nu se poate ajunge la un acord, despăgubirile vor fi stabilite prin hotărâre judecătorească.

Iarăși, nimic din toate astea în expozeul domnului director: au fost discutate despăgubirile, au ajuns la un acord, în caz negativ, au pornit cei de la DRDP procesele? Pauză mare!

Nu în ultimă instanță – semn că domnul director știe ceva – potrivit articolului 17 din aceeași lege, titularul autorizației are, ca primă opțiune, cumpărarea terenului sau, atenție mare, poate să inițieze procedura exproprierii terenului pentru cauză de utilitate publică, cu despăgubirea proprietarului.

Tocmai pentru ca o eventuală opoziție făcută cu rea credință de proprietari să nu împiedice realizarea unei lucrări de importanța celei despre care vorbim.

Iată deci cum stau lucrurile! Domnul director Ispravnic știe ceva dar, ori nu știe tot ori, dacă știe, se face că nu știe.

Să nu le fi știut domnul director?

Îl putem crede că nu știe că nu poate lua nimic cu japca de la proprietarii terenurilor.

Să nu știe, însă, că trebuie să plătească!? Să scoată niște bani, nu din buzunarul său, ci din bugetul alocat de Statul român pentru această lucrare. Deci banii ar exista – sau au existat?? – dar „cineva” nu ar vrea să-i plătească. Ori, și mai rău, nu-i mai are?!

Nu vor proprietarii să stea la masă și să discute despre despăgubiri? Legea spune clar: te iei dumneata, DRDP Timișoara, și inițiezi un proces prin care să ți se spună cât ai să le dai oamenilor. Apoi, le plătești frumușel banii și obții autorizația. Punct.

Sau, să fi demarat procedura exproprierii– nu cred că s-ar găsi cineva să conteste caracterul de utilitate publică și urgența acestei lucrări – situație în care lucrurile ar fi putut fi rezolvate și mai clar.

Toate bune și frumoase dar chestiunile acestea erau de făcut din anul 2012. De atunci știa – sau trebuia să știe – DRDP Timișoara, că trebuie să obțină autorizația cu pricina. Iar dacă ar fi pornit de atunci demersurile legale – oricare din ele ! -, astăzi nu ar mai exista nici o problemă, să fim serioși.

Dar proprietarii?

Și că veni vorba, nu pot să închei fără să pun o ultimă întrebare: chiar așa, ce au de spus proprietarii despre toate astea? Pe ei nu i-a întrebat nimeni.

În ce mă privește, refuz să cred că oamenii aceia sunt pur și simplu niște „Gică contra”, orbiți de te miri ce porniri iraționale!

Care să fie motivul pentru care, până acum, nimeni nu le-a pus măcar o întrebare?

Oricum am lua-o, timpul trece și pasajul devine o dorința tot mai îndepărtată.

Și, până la urmă, asta doare cel mai mult.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.