Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Omul imoral – model politic?!

La urma-urmei, faptul de a fi comis o greșeală pentru care să ți se fi aplicat o sancțiune nu este, în sine, un capăt de lume. Trăiesc în jurul nostru mii, poate zeci de mii de oameni, care au împărtășit o asemenea dramă în viața lor.

Dacă există lege care să pedepsească, există lege și care să „ierte”. De aceea, în toate legislațiile lumii civilizate funcționează instituția juridică a reabilitării.

Societatea are disponibilitatea să îți „ierte” greșeala și, prin aceasta, să îți dea posibilitatea ca, în anumite limite, ținând de ceva mult mai important și anume „legea” morală, să te lase să-ți împlinești destinul.

Așa este normal de când există lumea civilizată. Una care recunoaște, pe lângă legile scrise, și normele morale. Ale eticii și bunului simț. Norme ce se întemeiază pe principii ce țin de însăși umanitatea noastră: cinste, sinceritate, onestitate și altele asemeni.

Norme a căror transpunere în viață nu presupune existența unor instituții de constrângere ale statului. Pentru că ele funcționează din vremuri imemoriale, când statul nu apăruse, după cum nici legea în sens juridic.

Morala ține pur și simplu de bunul simț. Cel cu care ne naștem, sau nu. Cel pe care, în anumite limite, îl putem dobândi prin educație, prin viețuirea în sânul unei comunități care, în marea sa majoritate, se (mai) ține strâns de aceste reguli. Dar, de care depinde, până la urmă, însăși supraviețuirea noastră.

Legile – în sens juridic – nu sunt date pentru eternitate. Ele se mai schimbă, unele sunt abrogate, altele, modificate și tot așa.

Normele morale – cinstea, corectiudinea, onestitatea, sinceritatea, frica și respectul adevărului, deosebirea binelui de rău și toate celelalte, acestea sunt, cum spuneam, de însăși esența noastră ca ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ele vor dura câtă vreme vor mai exista oameni pe Pământ.

Privită din această perspectivă, toată tărășenia aceasta cu Florin Cîțu în rol principal nu este, nicidecum, despre condamnarea lui în SUA, în urmă cu niște ani. I s-ar fi putut întâmpla oricui.

A greșit, și-a primit pedeapsa, a ispășit-o, a trecut timpul, s-a străduit să nu comită și alte abateri, e în regulă.

Rămâne, însă, ceva.

Ceva care, cred, scapă multora dintre cei ce se ocupă de „dosarul” acestui om.

Rămân unele chestiuni ce țin de, i-aș zice, „portretul moral” al lui F. Cîțu.

El s-a întors în țară, a început să-și construiască o carieră, a început să urce în ierarhie, a intrat în politică, a început să urce și acolo – pe merit sau pe alte considerente, nu are importanță – a venit și momentul să fie numit prim-ministru al Guvernului și…

Ei da, aici ar fi trebuit să intervină ceva. Ceva ce s-ar putea numi un „moment al adevărului”. Un moment de autoanaliză la capătul căruia acest tânăr ambițios ar fi trebuit să spună ceva de genul: „Nu, mulțumesc dar nu pot primi”.

De ce?

Pentru simplul motiv că eu, F. Cîțu, sunt vulnerabil. Din pricina unei greșeli pe care am făcut-o la tinerețe, s-ar putea să primesc niște reproșuri care să-mi dăuneze. Chiar dacă din punct de vedere juridic, lucrurile sunt stinse. Un simț elementar al onoarei și sincerității ar fi trebuit să-l determine pe F. Cîțu să-și mărturisească greșeala, lăsându-i pe ceilalți să decidă. Că așa e corect, așa e democratic. Că acesta este unul din pilonii doctrinei liberale autentice.

Numai că F. Cîțu nu a procedat așa. Nu și-a luat nici momentul de analiză, nici măcar nu și-a pus problema că i s-ar putea întâmpla ceva din pricina acelei pedepse. A sărit zglobiu în carul triumfal, a urcat în scaunul de premier, iar acum vrea și mai mult: vrea să se cocoțeze în scaunul pe care, în timp, l-au ocupat niște adevărați oameni de stat, niște făuritori de țară. Vrea șefia PNL. (Mă rog, a ce a mai rămas din el dar, în România de azi, e și asta ceva).

Și culmea că a reușit să atragă de partea sa, destui oameni din partid. Se bazează pe susținerea lor în lupta pentru președinția partidului.

Aici, însă, intervine marele semn de întrebare: cu ce autoritate morală își revendică Florin Vasile Cîțu îndreptățirea de a deveni președintele unui partid cu (încă) greutatea PNL?

El care a ascuns, cu bună știință, faptele antisociale pe care le-a comis – păcatele tinereții –, el care nu-și arată nici măcar pentru o secundă regretul pentru ele și pentru faptul de a le fi ascuns sub covor, el care îi dezavuează pe cei ce-i cer ca, măcar acum, să-și asume consecințele atitudinii sale. El care, prin felul în care se raportează la acest scandal – perceput ca atare peste tot, adică și dincolo de hotarele țării! – demonstrează că puțin îi pasă de normele elementare ale moralei.

Care norme, spuneam, ne definesc în tot ceea ce însemnăm – sau ar trebui să însemnăm – ca ființe lăsate de la Dumnezeu cu simțul sincerității, al onestității.

De aici, o concluzie care spune multe: dacă de legile morale nu-i pasă, de ce i-ar păsa de cele juridice?!

Trist e că susținând un astfel de model, cei care se pregătesc să-l aleagă în fruntea partidului, transmit un mesaj trist, extrem de trist: singurul partid istoric care a mai rămas pe scena politică a României promovează în mod explicit și agresiv un model toxic de om politic: omul immoral.

Și nu că ar primul. Nici unicul.

Dar românii să nu mai merite mai mult de-atât!?

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.