„Suntem nevoiţi să emitem un ordin de 30 de zile care prevede că, începând cu data emiterii acestuia, managerii spitalelor publice cu paturi dispun măsuri de suspendare a internărilor pentru operaţii şi tratamente care nu reprezintă urgenţă şi care pot fi reprogramate” , a declarat, zilele trecute, Raed Arafat.
Afirmațiile făcute de acest personaj controversat reprezintă, în cel mai bun caz, un atentat la bunul simț și la buna judecată a oricărui om cu proprietatea cuvintelor acasă.
Să o luăm pe-ndelete.
Ce ne spune domnul Arafat: atenție români, nu vă îmbolnăviți. Iar dacă totuși, să nu aveți nevoie de medic. Dacă aveți nevoie de un medic,vedeți să nu fie unul „de la stat”, că pe ăștia – câți or mai fi – i-am rechiziționat. Mai cu seamă dacă boala pe care aveți proasta inspirație s-o contractați are nevoie de tratament spitalicesc, iar voi nu ați știut să faceți niște economii, să vă puteți interna la un spital „privat”, uitați de spital. Că la „stat”…
Să vedem cum stăm și cu „operații și tratamente care nu reprezintă urgență”.
Cum adică „nu reprezintă urgență”?!
Atunci când un medic ajunge la concluzia că pacientul din fața lui are nevoie de o intervenție chirurgicală se mai pune problema – din punctul de vedere al bolnavului – că acea operație este urgentă sau nu? Când cineva este confruntat cu ideea să-și poate recăpăta sănătatea numai printr-o operație, mai e loc de discuții filozofico-semantice: este sau nu este urgent?!
Orice statistică am lua, se va vedea că „bunul” cel mai de preț al omului este sănătatea. Este dreptul oricui să considere că viața pe care a primit-o de la Dumnezeu să fie trăită deplin, până la ultima clipă. Iar pentru asta, cei care pot ajuta, într-un fel sau altul, au datoria de a face tot ce ține de puterile și competența lor, pentru a-i asigura semenului lor garanția unei vieți depline. De aceea, atunci când, în numele acestei garanții, e nevoie ca niște oameni pregătiți prin școli înalte să intervină printr-un act medical numit „operație”, trebuie ca nimeni și nimic să nu constituie – sau să se constituie – într-un obstacol, oricât de mic.
Bref, atunci când e vorba de operație, pentru cel care urmează să o suporte, lucrurile nu se pot pune în termeni de „urgent” sau „mai poate aștepta”. La urma -urmei, ce contează mai mult decât viața unui om?!
Absolut normal, etic, moral și cum mai vreți să-i ziceți. Pentru noi, bieții muritori de rând în mod cert.
La fel cu tratamentele. Dacă o persoană ajunge să aibă nevoie de un tratament care să nu poată fi aplicat decât într-un spital, este la mintea cocoșului că avem de a face cu o afecțiune aflată într-o stare suficient de avansată cât să excludă varianta „acasă”, la dispensar – cabinet medic de familie sau altele asemenea.
Cu alte cuvinte, discutăm despre un bolnav aflat într-o stare ziceți-i cum doriți, care nu poate fi pus pe picioare decât prin internarea lui într-un spital. Punct.
Ei bine, conform celor enunțate de Raed Arafat, aceste persoane nu vor mai putea conta decât, unu – să-și pună pofta-n cui, sau, doi – să se îndrepte către „privat”. Cu consecințele aferente: în prima ipoteza, să se confrunte cu riscul de a pierde irevocabil lupta cu boala iar în a doua, de a se scotoci vârtos prin buzunare, pentru a plăti nota de plată pe care o vor primi – cu șansă – la externare.
Desigur, putem înțelege că în România – sistemul medical de stat – traversează o situație să-i zicem, delicată. Auzim de epuizarea locurilor în secțiile ATI din întreaga țară, auzim de cifre astronomice de infectați și altele asemeni. Doar că situația asta nu ne-a picat din cer, Doamne ferește.
Știm despre ea de ani de zile. Și nu am făcut nimic. Nici în răgazul pe care pandemia ni l-a acordat, în vară, când totul a fost, cu voie de la alde Arafat și prietenii, lapte și miere. Toată lumea a plecat în vacanță, lăsând sistemul în stand by cu toate că, încă de atunci, se știa – sau ar fi trebuit să se știe – pandemia nu s-a încheiat.
Măsurile administrative – birocratice pentru îmbunătățirea situației spitalelor pot fi planificate, îmbolnăvirea cuiva, nu. Mai pe înțelesul domnului Arafat, în cele trei luni de vară, nimeni și nimic nu a împiedicat onor statul român să ia măsuri pentru când „valul 4” se va fi dezlănțuit. Numai că, ce să vezi, domniile lor au fost ocupați cu alte „chestiuni urgente, la ordinea zilei…”. Cum ar fi, de pildă, salvarea unui personaj și a unui guvern deopotrivă incompetent și imoral….
Și atunci, de ce dispune Raed Arafat măsura în discuție, în condiții juridice cel puțin precare și discriminatorie până în grinda casei?!
Simplu: ca să vedem că el este preocupat de ce? De cei infectați cu COVID? Dar cu ceilalți, cum rămâne!?
Domnule Arafat, realizați că semnați fără să vă tremure mâna, sentințe cu consecințe ce pot fi fatale, pe numele acelor români care au „ghinionul” să nu fie infectați cu COVID? Ce dacă, în contextul actual, mulți dintre ei nu vor avea resurse?! Ce dacă, în felul acesta, niște români obișnuiți, plătitori de biruri, tăcuți și cuminți, se vor confrunta, în cele – cel puțin – 30 de zile de „suspendare” cu perspectiva de a muri. Pur și simplu.
În loc de încheiere, să ascultăm ce spune un roman despre ordinul lui Raed Arafat: „Suspendarea internărilor şi operaţiilor pentru pacienţii care nu sunt cazuri de urgenţă este o crimă”.
Atât și nimic mai mult.
Silviu Rațiu
