Pe cât de lin şi adormitor se prelinge Mureşul pe malul căruia căutăm, seara târziu, un strop de răcoare, pe-atât de învolburate au devenit valurile politichiei pe malurile Dâmboviţei. Şi de ar fi să putem zice că-i exclusiv din pricina caniculei!
Început încă din iarnă, cu ninsorile acelea apocaliptice care mai-mai să-ngroape o ţară cufundată într-o amorţeală nefirească, tsunami-ul din calea căruia n-au putut scăpa nici Emil Boc, nici guvernul său dar nici extraterestrul MRU (la nevoie pot explica) părea să se domolească odată cu instalarea guvernului USL şi cu „ajustarea” majorităţii parlamentare în favoarea unei alcătuiri cel puțin ciudate dar extrem de eficientă când e să pună în mişcare maşina de vot. (Asta se pare să fie soarta „majorităţilor” postdecembriste: disciplinate şi tăcute, pot ucide, după caz, în numele „unităţii” partidului sau, mă rog, a coaliţiei).
Dar n-am avut norocul ăsta.
Cum să se bucure poporul că lucrurile vor fi începând să se aşeze pe un făgaş care duce spre mult visata „luminiţă de la capătul tunelului” şi că vor şi funcţiona?
N-a apucat bine noul guvern să pună la îndosariat procesele verbale de predare-primire că lucrurile au luat-o razna rău de tot. (Vă daţi seama ce-or fi găsit noii veniţi printre dosare şi ce-i aşteaptă pe cei ce au plecat?!).
În loc să vedem că marile probleme, care frig şi dor, – salarii, locuri de muncă, pensii şi alte „nimicuri” de felul acesta – încep să demareze cu adevărat şi speranţele de mai bine se desenează în contururi despre care să putem crede că vor şi prinde viaţă cât de curând, ne-am trezit în mijlocul unei bălăcăreli generale, în care nu mai ştii cine pe cine bate, cine-i victima şi cine-i băiatul „rău”.
De unde, sau mai exact de la cine a pornit totul, o ştie o ţară întreagă. Personajul în chestiune a simţit că i se iau, rând pe rând, „jucăriile” pe care le mânuia la ceas de seară, a văzut cum „mândra corabia portocalie” ia tot mai multă apă şi a început să facă ceea ce ştie el cel mai bine: să lovească în stânga şi-n dreapta, fără nici o judecată, el să rămână în picioare şi-ai lui să (mai) prospere!
Ce ţară, care ţară, ce popor, ce economie, ce probleme cu viaţa oamenilor cărora a şi uitat ce le-a promis când a tunat printre hăhăituri „Să trăiţi bine”!?
Pasămi-te să-i pese lui că perspectivele de tot felul sunt din ce în ce mai îngrijorătoare: locurile de muncă, tot mai puţine şi mai prost plătite, salariile, din ce în ce mai intrate la apă din punctul de vedere al puterii de cumpărare, instituţiile statului – care blocate în uluială, care antrenate în acţiuni de gherilă, de o parte sau de alta a „frontului”, presa, mai cu seamă cea de la centru – strigând ba „huo”, ba „ura” iar la mijloc, popor, săteni, târgoveţi, plătică măruntă pentru mahării cocoţaţi în fruntea bucatelor.
El – şi cei care-l înconjoară, slugi, oameni de curte, paji şi ce-or mai fi – ştiu că vremea judecăţii se apropie. Că la toamnă, votul va fi care va pronunţa – şi va trebui, fără îndoială! – adevărata sentinţă. Celelalte, vor decurge din ceea ce voinţa populară va fi consfinţit atunci.
Ei ştiu că trebuie să facă orice, dar chiar orice!, pentru ca momentul acela să întârzie cât mai mult. Sau, dacă se poate, să nici nu se producă.
Până una alta, confuzia e mare iar în momente de felul acesta răul devine mult mai rău, urmele pe care le lasă se vor fi vindecând mai greu iar vindecarea o să coste. Doar că, la scadenţă, nu ei, cei care acum pun piedici, lovesc orbeşte în toate părţile, vor fi cei ce vor plăti. Lor chiar că le place nebunia asta. În apele tulburi sunt destui care să se simtă bine.
De aceea şi cât nu-i prea târziu, cineva ar trebui să pună mîna pe hăţuri şi să oprească goana dezlănţuită şi bezmetică a caleştii în care „boierii” se trag de păr, încercând să-şi scoată ochii şi să-şi smulgă limba.
Numai că acel – sau acei – cineva ar trebui să fie cu capul pe umeri şi cu mintea (cât de cât) limpede.
Să se găsească măcar unul care să poată face treaba asta?
Ajută-ne Doamne, căci numai la Tine mai e nădejdea!
Silviu Rațiu
