Încep cu acest articol o serie de meditaţii ce au în vedere aspecte legate de sistemul judiciar din România,cu impact în toate domeniile activităţii sociale, economice, politice, culturale.
Silviu Raţiu
Am ales să vorbesc astăzi despre divorţ, pentru că el priveşte – şi loveşte – una din instituţiile fundamentale ale oricărei societăţi: familia.Voi încerca să abordez chestiunea fără prejudecăţi. Nădăjduiesc să-mi reuşească.
În acelaşi timp, m-aş bucura să aud şi alte păreri, comentarii. La urma urmei, problema aceasta nu ne poate lăsa indiferenţi. Într-un fel sau altul, un divorţ ne poate atinge, direct sau colateral, pe oricare din noi. Într-o mulţime de moduri. Şi cu efecte neaşteptate. Nu putem rămâne indiferenţi. Nu avem voie! Mâine s-ar putea să fie târziu.
Suntem în topul naţiunilor care divorţează pe rupte.
În faţa sălilor unde se judecă dosare de divorţ, la orice instanţă din România te-ai duce, e mereu înghesuială. Asta chiar şi dacă, în cele mai multe cazuri, doar unul din “beligeranţi” se (mai) prezintă la judecată. Celălalt ori e, deja, cuplat cu altul/alta şi nu-i mai pasă, ori e plecat cine ştie unde şi nu-i dă mîna să mai vină să apere o cauză, oricum pierdută. Experienţa a demonstrat ca, odată pornit, un proces de divorţ, şansa împăcării este infimă. Chiar şi atunci când legiuitorul altor vremuri stabilea un aşa zis termen de gândire de două luni, chinuitor şi frustrant, la capătul căruia, de cele mai multe ori, oamenii se trezeau şi mai scârbiţi decât înainte de a merge la ceea ce se numea încercarea de împăcare.
Lume multă la divorţ în România. Mult mai multă decât la ofiţerul de stare civilă. Asta şi din pricină că mulţi aleg să trăiască împreună pur şi simplu; fără a mai îndeplini nici un fel de formalităţi. De pe o zi pe alta .E mai simplu, zic ei, şi mai puţin costisitor.
De când cu exodul de forţă de muncă, numărul celor care ajung la divorţ a crescut şi mai mult. Ca să nu mai vorbim de cei care, deşi cununaţi încă, trăiesc despărţiţi, fără să-şi oficializeze ruptura.
În România familia e sub asediu. Măcar aici ne-am aliniat cu ceilalţi. Chiar mai repede decât ne-am fi aşteptat şi decât ar fi de dorit.
“Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă!” – repetă, atunci cînd mai au ocazia, preoţi, pastori, mă rog, preoţime de tot felul. Dar, vorba rămâne acolo, în faţa altarului şi nimeni, după aceea, nu (prea mai) are grijă ca ea să se întipărească în mintea, dar şi în inima celor cu care, în alai gălăgios, au petrecut în ziua nunţii. Nici unii nu se mai interesează de soarta tinerei perechi, Dumnezeu cu mila dacă s-au înhămat, să-şi ducă crucea. Apoi, dacă se întâmplă să ne mai vedem la botez, e semn că totul e bine. Şi dacă, aşa, dintr-odată, se aude zvon de divorţ, ce să-i faci, n-a fost să fie… Şi cum rămâne cu jurămintele, cum rămîne cu “ce a unit Dumnezeu…”?! Să fim oameni serioşi, cine mai are timp să stea la poveşti!?
Dar asta nu e tot.
Statul care, nu-i aşa, ”ocroteşte familia, mama şi copilul”, pur şi simplu nu există în această ecuaţie atât de sensibilă care este familia. Nu numai că nu ocroteşte, că nu ajută, dar chiar boicotează, prin multe măsuri aiuritoare, mai cu seama pe tinerii căsătoriţi. Asta în ciuda declaraţiilor sforăitoare ale politicienilor de orice culoare. Lipsa totală de perspectivă în privinţa unor locuri de muncă plătite cum se cuvine, brambureala catastrofală din educaţia de la toate nivelurile, cu efecte de neimaginat în percepţia tinerilor despre viaţă, despre rostul lor, despre modul cum ar trebui ea trăită, criza generală de autoritate care domneşte în toate domeniile, falimentul sistemului sanitar, sunt tot atâtea elemente care subminează şansele unei familii abia întemeiate de a supravieţui.
Dar chestiunea are o mulţime de faţete. Una mai complexă ca cealaltă!
Cui să-i pese însă?!
Rata divorţurilor urcă vertiginos, ritmul în care familiile se destramă e ameţitor, revistele de scandal fac vânzări record postând pe coperte ştiri despre divorţuri cu VIP-uri pe post de eroi şi victime în acelaşi timp. Idoli pe care-i urmăream cu simpatie, iar adolescenţii îi proclamau modele, până nu demult, îşi afişează eşecul în viaţa de familie, unii îşi etalează neputinţa de a susţine o viaţă de cuplu, figuri descumpănite, destine traumatizate.
Ţara e – şi din acest motiv – tristă.
Cum ar fi, cu atâtea vise, speranţe năruite? Cu atâtea mângâieri lipsă. Cu atâta deficit de dragoste?!
Te uiţi în jur şi cauţi să înţelegi. Să înţelegi şi să încerci să faci ceva.
Dar ce ai putea să faci tu, de unul singur, când iată, armata de politicieni pe care i-am pus în fruntea bucatelor îţi pune, iarăşi şi iarăşi, beţe-n roate. Şi pe drumul acesta. Unul din cele mai importante! Ca de altfel, pe toate drumurile care ar trebui să ducă spre fericire, spre o viaţă împlinită. Drumuri care ar trebui să ne ducă spre limanul lui “Să trăiţi bine” – ce amintire dureroasă!?
Măsurile de protecţia familiei sunt sublime, dar lipsesc cu desăvîrşire. Nici măcar pe hârtie ele nu mai sună bine. Ce să mai vorbim cum arată în practică.
Protecţia mamei şi a copilului? Să fim serioşi!
Cît despre combaterea fenomenului divorţialităţii – unveritabil tsunami social – ei bine, aici lucrurile vobesc de la sine: în noul cod civil, a fost introdusă o procedură aşa zisă “administrativă” a divorţului. Un fel de blitz divorţ! Nu mai e nevoie de judecător, nu tu martori şi timp pierdut pe la tribunal. Ţi se pare că nu mai merge, că prea te sîcîie nevasta, că prea vine des bărbatul ameţit, ori, pur şi simplu, ţi-e dor de “libertate”!? Te duci la ofiţerul de stare civilă, acelaşi care te-a cununat, iar el bifează în registru că, uite aşa, de mâine-zi nu mai ai nevastă, nu mai ai soţ. Uite-aşa! Că vor muşchii mei…
N-a fost de ajuns că, printr-o modificare legislativă din urmă cu vreo câţiva ani, a fost introdusă o procedură simplificată a divorţului “prin înţelegere”, care permitea cuplurilor căsătorite de mai bine de 11 luni şi care nu aveau copii, să obţină divorţul fără prea mare tevatură. Acum vom putea face acelaşi lucru mult mai repede şi mult mai simplu. Cât ai clipi din ochi, cu cheltuieli minime. Curat eficienţă. Şi asta în condiţiile în care, în Italia, de pildă, şi azi, divorţul este reglementat printr-o procedură strictă şi nici în alte ţări preocupate de stabilitatea familiei, lucrurile nu sunt mai puţin sub control.
Să ne mai mirăm că, azi-mâine, vom fi o naţiune de concubini? Ori, şi mai rău, că oamenii se vor rezuma la aventuri pasagere pentru a-şi consuma apetitul sexual, iar în rest, vor trăi însinguraţi, bărbaţii de o parte, femeile de cealaltă parte a străzii!? Că în viitorul apropiat vom ajunge să “importăm” şi copii, aşa cum importăm acuma mere, tomate, banane, textile şi mai ştiu ei câte?!
Şi-atunci, de ce am zice, vorba cuiva, că “viitorul sună bine”?!
Să însemne şi colapsul familiei că în viitor vom trăi “bine”!?
Până atunci însă, să ne întrebăm cui foloseşte această nouă lovitură pe care o “clasa politică” pestriţă, hulpavă şi străină de mai tot ce înseamnă interesul naţiunii, o dă uneia din instituţiile fundamentale ale societăţii. Eu cred că, de ar fi să-i întrebi pe cei ce au conceput această nouă găselniţă, nici ei nu ar şti să spună de ce au făcut-o. Pentru că măsura nu are nici o logică. Dar dacă te gândeşti la consecinţe, acelea profilează conturul unei drame profunde şi cu final imprevizibil.
Până să ne căutăm de batiste, poate mai e vreme să ne ciupim de braţ, ca să ne trezim din visul urât.
