Dragă Paula şi Florin,
O să-mi spuneţi că am avut noroc să plec tocmai acum din ţară. Că nu mă mai stresez cu nebunia zilnică a ştirilor şi a dezbaterilor de tot felul, derulate cu abnegaţie demnă de o cauză mai bună de tot felul de posturi de televiziune.
Silviu Raţiu
E drept, sunt mulţumit că am plecat. Nu-i vorbă, biletele le aveam cumpărate de mai demult, atunci cînd puteam doar bănui că, după prezidenţiale, indiferent de rezultat, nimic nu se va schimba: tot ei, chiar dacă …schimbaţi. Iar dacă a ieşit să schimbăm, dar să nu modificăm nimic,cu atît mai rău.
N-am ales să emigrez. Mi-am luat vacanţa de Crăciun. Iar dacă e vacanţă de iarnă, un loc mai potrivit decât Canada, e greu să găseşti.
Aici, spun unii, nici în iulie nu e vară de tot. Iar în decembrie, poţi fi sigur, iarna e cum nu se poate mai la ea acasă.
Atât de bine se simte iarna pe aici că nici nu-ţi vine să crezi că e cu adevărat. La urma-urmei zăpadă ştiu să facă, mai nou, şi şeicii din Dubai, pentru pârtiile de schi amenajate în hotelurile lor de şapte stele. Dar aici, în Canada, iarna e altceva. E, dacă vreţi, la ea – acasă.
Şi cum spuneam, am hotărât să-mi petrec vacanţa de iarnă în Canada. Am mai fost şi m-am îndrăgostit de ţara asta aspră în aparenţă dar plină de căldură atunci cînd îţi iei efortul să treci peste aparenţe. Căci aparenţele sunt cam aşa: ger şi iarăşi ger, zăpadă şi iarăşi zapadă, un ţinut îndepărtat, cu suflarea Polului Nord ţiuindu-ţi în urechi, întinderi nesfîrşite de zăpadă îngheţată şi oameni puţini, tăcuţi şi-ncrîncenaţi de atâta luptă cu vicisitudinile naturii…
Nu zic, e ceva adevăr în toate astea. Dar nu e tot adevărul. E şi ăsta un motiv pentru care m-am gîndit să vă trimit aceste scrisori… de departe. Ca să încerc să adaug şi alte pete la tabloul, de cele mai multe ori stereotip, pe care îl găsim, în tot felul de cărţi de călătorie. Să adaug nişte pete de culoare peste ceea ce, în ochii multora,e doar o imensitate albă şi-ngheţată. Cu cîteva frunze de arţar aruncate ici-colo de o mână cu ambiţii de designer.
Mai cu seamă Quebecul e altceva. Să nu mă grăbesc: vorbesc aşa pentru că, deocamdată, la cam atât se reduce Canada „mea”.
Dar s-o luăm cu începutul.
Căci pentru noi, un drum spre Canada începe… la Budapesta.
Asta pentru simplul motiv că, pe timp de iarnă, cursele care ne-ar putea lega de Montreal din Timişoara sunt suspendate, din motive pe care nu le cunosc. Dar, dacă te gândeşti cu cât ar fi mai simplu să poţi pleca, arădean fiind, aproape din bătătura casei, îţi vine, parcă, să le scrii celor de la Austrian Airlines, să lase şi iarna cursele pe care le rulează, sunt sigur cu succes, numai în lunile de vară.
Aşa însă, hai la Ferihegy, lângă Budapesta. Un aeroport în continuă extindere şi modernizare, unde, odată ajuns, vei auzi foarte multă lume vorbind româneşte: nu eşti singur, au descoperit şi alţii că alegând să zbori de aici, înseamnă să ajungi în Occident cu vreo două ceasuri şi ceva mai devreme. (Nu are rost să ne ascundem după degete, asta e încă o realitate pe care eşti nevoit, român fiind, s-o contabilizezi cu resemnarea celui care ar vrea să fie mai bine şi la el „acasă”, dar îşi dă seama că nu-i de ajuns să vrea numai el).
A fost încă o experienţă i-aş zice iniţiatică. Vine vorba, „iniţiatică”. Am făcut cunoştinţă cu încă o facilitate pe care zbuciumata eră a internetului atoatecuprinzător ni le pune la dispoziţie cu o grabă pe care aş putea s-o numesc suspectă dacă nu aş şti că însăşi conceptul de „secolul vitezei” a intrat de mai multă vreme în desuetutdine. Am experimentat pentru prima dată comoditatea numită „self check-in”. Adică mi-am putut alege şi mi-am putut „scrie” de unul-singur tichetele de îmbarcare pentru care, altă dată, ar fi trebuit să stau la coadă. (A fost reconfortant să observ că sistemul nu mai este doar al celor „mari” şi că o companie ca Malev şi-a apropiat şi această facilitate în ordinea de a oferi pasagerilor săi încă o comoditate, pe lângă multe altele cu care eram deja obişnuit. Am înţeles din nou că, într-o lume bulversată de cerinţele tot mai mari ale unui public larg, tot mai educat, mai informat şi mai exigent de consumatori, nu mai poţi argumenta cu lamentări şi scuze străvezii decât dacă nu-ţi pasă că umbra falimentului stă să te înghită iar tu încă mai crezi că treaba asta nu te priveşte. Inevitabil, în astfel de împrejurări mă gândesc la cât de importantă ar putea – şi chiar ar trebui să fie – o companie de tradiţia TAROM-ului pe o piaţă pe care, cândva, şi-o putea socoti extrem de accesibilă dar care, de la o vreme, refuză să mai accepte status-quo-ul păgubos, girat de „competenţe” alese după tiparul românesc, adică după cumetrii ori simpatii politice; e de ajuns să pierzi un pas şi vine altul de-ţi ia locul, chiar că tu ai putea mai mult, chiar că ţi-ai înscris numele cu majuscule în istoria aviaţiei; nimeni nu mai are disponibilitatea să te creadă pentru ce „ai fost” sau pentru ce „ai putea fi” – performanţă de azi este singura care contează şi faptul că dovedeşti convingător că o vei putea repeta şi mâine, atât. Iar aici, maşina noastră de vorbe are aripi de vânt iar asta nu ajunge la nimic!)
De la Budapesta am zburat la Amsterdam şi iarăşi am înregistrat cu satisfacţie că în avion nu am fost singurii care articulam verbul „ a gîndi” în româneşte. Am purtat o discuţie relevantă cu un domn din Timişoara, pensionar „cu vechime”, dar de o vitalitate contagioasă, cu o judecată lucidă şi extrem de tranşantă despre toate câte le-ai putea despica de-a fir-în păr: politică – criza economică, sau ce o mai fi şi „bătaia asta de joc a ăstora de zic că ne conduc” – gripa porcină – fenomenul Poli şi cum ar fi să ia odată campionatul – autostrada, sau mai degrabă absenţa ei – şi nu în ultimul rând „de ce naiba nu ştim şi noi să avem, mai aproape de casă, un aeroport ca ăsta, să nu mă mai chinui cu gimno-limba, că n-am ştiut să-nvăţ şi eu o limbă străină pînă acum”… A fost la un fir de păr de divorţ când cu turul doi, ”am decis să votez şi eu cu Băsescu, nevasta mi-a zis să-mi fac bagajele dacă o dau în bară şi nu pun ştampila unde trebuie, gândiţi-vă, după patru decenii de căsătorie, nebunie mare domnule, au rupt ţara în două, cine-ar fi crezut aşa ceva?…”
Aeroportul din Amsterdam e imens.”Nu însă ca şi cel din Frankfurt!”, m-a corectat domnul care a moţăit aproape tot timpul zborului pe scaunul de lîngă mine; fost profesor la Universitatea din Budapesta, retras la căsuţa ridicată cu ani in urmă pe malul lacului Balaton, s-a scuturat din comoditatea fotoliului pentru ca să-şi petreacă Crăciunul cu nepotul, în Memphis-Tennessee,” cine ştie dacă o s-o mai pot face şi la anul, dar până pot scoate la plimbare bastonul şi nu el pe mine, de ce să nu merg, să mai descopăr una-alta, îţi închipui că am să merg să văd şi casa lui Elvis, Graceland îi zic, cred că ştiai… Şi nu uita, Frankfurtul e mai mare, deşi nici cu Schiphol ăsta nu mi-e ruşine…”
Avea dreptate. Aeroportul Schiphol este imens. Ar merita, doar el, o carte. Dar care aeroport n-ar merita să scrii o carte despre el. Uite şi Aeroportul din Arad, câte n-ar şti să spună clădirea cândva cochetă, ascunsă printre brazi, cu farmecul său de conac de ţară clădit cu dichis în buza pădurii!? Şi câte n-ar şti ea să ne zică despre potenţialul imens pe care-l reprezintă pentru Arad – oraşul acesta aşezat într-o binecuvântată întretăiere de căi de acces, care ne-ar putea lega de lumea largă, cum puţine alte oraşe din România au posibilitatea s-o facă. Să poţi ieşi şi intra în oraş deopotrivă pe calea ferată, pe şosea dar şi pe calea aerului, să fii la câţiva paşi de frontieră – sunt lucruri pe care oameni cu viziune ar fi putut să le transforme din oportunităţi în adevărate monezi de schimb pentru o dezvoltare care să aducă arădenilor o prosperitate pe care iluzoria „Armadă” de mall-uri eşuate pe Calea Aurel Vlaicu nu o va putea asigura de-acum în o sută de ani!
Şi până să închei această primă scrisoare, o întîmplare cu tâlc.
Ca să intri în zona de plecare a curselor transatlantice – nici mai mult decât vreo patru terminale cu cîteva zeci de „porţi” fiecare! -, trebuie să treci pe la ghişeul de control a paşapoartelor. Coadă ca pe vremuri la alimentara, când se aduceau ouă, câteva rude de salam ori portocale, înainte de Revelion.
Ajungem la ghişeu, tânărul poliţist de frontieră ne zâmbeşte prietenos şi mă întreabă unde plecăm. ”La Montreal” – îi răspund, iar el mă întreabă de unde vin. ”Din Arad” – îi răspund, iar el mă priveşte întrebător în vreme ce-i întind paşapoartele. Le vede că sunt emise în România, iar dialogul devine, dintr-odată, mai poticnit. Nu că n-am avea ce să ne spunem, ori că nu ne-am găsi cuvintele.
E vorba de altceva.
Paşapoartele noastre, se pare, au un „ceva” cu care el, dintr-odată exigentul poliţist de frontieră pare că nu poate fi de acord. Răsfoieşte preocupat paginile, îşi ia o lupă şi cercetează cu maximă concentrare filigranul vizei aplicate, atenţie, de Ambasada Canadei! Apoi ia la cercetare şi viza pe care americanii au pus-o ce ani în urmă şi în baza căreia am intrat în ţara lor de mai multe ori fără nici o problemă. Ei da, dar el, fecioraşul ăsta căruia cred că i-au ieşit tuleiele la vremea când noi ne făceam auziţi în lume, a câta oară, cu zgomotul produs de tîrnăcoapele şi lămpaşele minerilor urlându-şi „victoria de la Costeşti” şi care nu are de unde să ştie că nu toţi românii sunt violatori ori falsificatori de carduri, el are o problemă cu documentele purtînd sigla „RO” pe copertă (şi din păcate, nu e singurul); nu are treabă cu noi ca oameni, ci cu faptul că venim de acolo, din ţara aia îndepărtată despre care a auzit că „exportă” tot felul de lucruri cu care Europa nu e de acord.
Vreau să spun că acele cîteva minute – timp în care, la celelalte ghişee, şuvoiul de oameni a continuat să se scurgă fără oprire spre zecile de locuri de îmbarcare – mi s-au părut o veşnicie.
Iar cursa de Montreal stătea să plece!…
Tânărul şi-a chemat şi un coleg, apoi şi un supervizor. La un alt ghişeu, timişoreanul cu care venisem, aceeaşi poveste. Atât am apucat să văd. Poate au fost şi alţii.
Într-un final, am ajuns la avion. Motoarele duduiau deja, gata de plecare.
(Să fie de vină percepţia „lor”, să fim noi cei care greşim prin faptul că ne complacem să rămânem „rudele sărace” ale Europei, cine să ştie. Mă gândesc doar la faptul că anul acesta Europa a sărbătorit două decenii de la căderea Zidului Berlinului, în vreme ce pe meleaguri mioritice lumea era ocupată dacă să-l creadă pe Băsescu ori pe Geoană, debitîndu-şi acuzele veninoase pe post de ofertă electorală şi simt că un altfel de zid e pe cale să ne separe, de ce şi pentru cât timp, de restul continentului, de restul lumii).
Stewardul care se pregătea să închidă lista de îmbarcare ne-a primit cu un zâmbet desenat, nici nu ştiu, cu sinceritate genuină ori „doar” cu profesionalism – oricum să fi fost, a fost ca o gură de aer proaspăt după momentul „furcilor caudine” – şi ne-a ajutat să ne punem bagajele de mână într-o cuşetă rămasă neocupată, chiar lîngă scaunele pe care urma să ne petrecem următoarele câteva ore din viaţă. Avionul era plin-ochi. Peste 280 de feţe preocupate cu propriile gânduri, cu emoţii şi aşteptări despre care, fiecare, ar putea să-ţi spună o poveste. Cel puţin.
„Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la bord. Vă rugăm să vă aşezaţi cât mai comod şi să vă prindeţi centurile de siguranţă. În cîteva minute, cursa KLM pe ruta Amsterdan –Montreal va decola”.
