Am stat şi m-am gândit, dacă tot nu am mai apărut de o vreme în paginile „actualităţilor” despre ce aş fi putut să scriu. Şi n-am făcut-o. Aşa mi-au venit câteva idei.
Silviu Raţiu
Uite, de pildă, aş fi putut să scriu despre cea de-a doua rolă de hârtie igienică pe care, zicea maestrul Victor Rebengiuc, a avut-o la el în zilele Revoluţiei, când a apărut la televiziune, invitându-i pe unii să se şteargă la gură. (Putem să ne gândim la o armată de oameni care ar fi avut destule motive să se folosească de obiect. Atunci. După cum cred că din rola aceea a mai rămas destulă hârtie nefolosită).
Acuma însă, de când cu întâmplările ce au urmat trecerii în nefiinţă a poetului Adrian Păunescu, nu ştiu de ce, îmi vine să zic că ar mai fi nevoie şi de cea de a doua rolă. Şi nu pentru ca unii să se şteargă la gură. Ci, ca unora să li se umple gura cu şomoioage bine îndesate. Ca să nu mai porcăie, să nu mai murdărească, să nu mai lovească cu vorba. Nu de alta, dar cel pe care-l porcăie, îl murdăresc şi-l lovesc nu se mai poate apăra.
Nimic mai josnic decât să dai în cel ce nu se mai poate apăra. Ai stat până acum în păpuşoi, te-ai tupilat şmechereşte pe unde-ai apucat, prin… sertare sau nici măcar acolo, iar acum, când ştii că nu vei mai primi riposte, te trezeşti să dai cu pumnul. Arhanghel de-ai fi şi nu ţi s-ar ierta!
Apoi, aş fi putut să scriu despre un domn simpatic şi foarte bine pregătit profesional care a venit de departe, tocmai din Germania, să ne înveţe cum ar trebui să circulăm, noi, barbarii de la Răsărit. Că vezi bine, ne-am trezit şi noi să ne pricopsim cu prea multe autoturisme şi asta nu dă bine la fluenţă. Şi la siguranţa circulaţiei. Măi să fie!
Abia ce ne-am trezit şi noi dintr-o noapte lungă în care visam canistre pline cu benzină şi plimbări cu limuzina „la bulivard” şi, iaca, vine omul şi ne zice că ar cam trebui să ne punem pofta-n cui şi să facem ce ştim, dar să uităm de maşini. Sau să le lăsăm undeva, la marginea oraşului. Acolo unde duduie deja tot felul de garaje subterane şi alte facilităţi de parcare în condiţii de lux şi siguranţă deplină.
Ceva mă face să cred că omul asta – simpatic şi, nu-i vorba, bine pregătit profesional, le zice, dar nu le zice de la el. Ce-o fi valabil în Ulm şi mai ştiu eu pe unde, nu e valabil, sunt sigur, în Arad. Cel puţin nu pe termen scurt şi mediu.
Şi nu pe bani pe care i-am avea şi n-am şti ce să facem cu ei. Azi sau, hai să zicem, mâine, poimâine. Adică pe timpul vieţii celor care, să ne fie iertat, am vrea să ne mai bucurăm un pic de viaţă. Iar dacă pentru asta mai trebuie să ne şi descurcăm într-un trafic nu întotdeauna perfect, să fie primit.
În Timişoara, lucrurile merg de o sută de mii de ori mai prost, dar pe ei nu i-am auzit să fi cerut părerea celor de la Ulm. Şi nici să fi cheltuit pentru asta aproape jumătate de million. De euro! Indiferent din care „buzunar” ar fi fost luaţi!
Aş mai fi putut scrie despre ambiţia edililor noştri de a ne cadorisi cu un pod nou.
Chiar dacă nouă nu ne trebuie. Sau nu ne trebuie acolo unde vor ei să ni-l „cadorisească”.
Şi ce dacă, în câţiva ani, puţini, să sperăm, prin punerea în funcţiune a centurii Aradului spre autostradă, circulatia pe axa Calea Timisorii – Calea Romanilor va atinge valori apropiate de zero?!
Ei vor să ne facă un pod, neaparat. Şi ce e culmea, că sunt unii „specialişti” care zic că asta e bine, iar alţii, mai „specialişti”, care zic că-n felul acesta nu se ştirbeşte nimic din frumuseţea – arhaică, ce-i drept – a Podului Traian.
Iar noi, ageamii atât în ale circulaţiei, cât şi în ale arhitecturii, trebuie să-i credem. De aia, nici măcar nu au catadicsit să ne întrebe. Vorba unora: „prietenii stiu de ce”.
Aş mai fi putut să scriu şi despre iniţiativa europarlamentarului nostru, domnul Matula, care a făcut ce a făcut şi a pus de un eveniment care va răscoli, sunt sigur, destule amintiri.
Dacă aş fi scris despre asta, aş fi spus că e mare lucru că, într-o lume dată peste cap, mai există cineva care să se gândească şi la lucruri care ţin de normalul vieţii. Care să ne pună în faţa un gest ce ţine de suflet şi de conştiinţa valorii.
Pentru că, la urma urmei, despre asta e vorba.
Nu le place multora dintre cei care zic că vor binele acestui oraş – şi care chiar l-ar putea face! – dar, UTA este şi va rămâne un simbol al vredniciei, talentului şi dăruirii celor ce îşi pun pe suflet ideea de a fi „arădean”.
UTA înseamnă o pagină încărcată de semnificaţii în istoria recentă a acestui oraş. La vremea respectivă, isprava echipei de fotbal ar fi putut fi asemuită cu ceea ce Scriptura ne povesteşte despre înfruntarea dintre David şi Goliat.
Ei da, Aradul a făcut, în timp, isprăvi din acestea. Şi nu numai în fotbal.
Faptul că domnul Matula şi-a folosit poziţia de reprezentant al României, deci implicit al Aradului, pentru a facilita rememorarea unui eveniment de referinţă pentru sufletul oricărui arădean, merită nu numai felicitări. Merită gratitudine şi recunoştinţă!
Nu în ultimă instanţă, aş fi putut să scriu despre un lucru care, în zilele din urmă a tot fost rostit pe la diverse televiziuni.
Aş fi putut să scriu despre „generaţia în blugi”.
Care generaţie în blugi ni se trage de la Cenaclul „Flacăra”. Fondat, condus şi consacrat de Adrian Păunescu. Omul în care, după ce nu s-a mai putut apăra, mulţi s-au grăbit să dea cu pietre. De unde să fi găsit nişte flori, nu-i asa?!
Şi, dacă aş fi scris, aş fi început prin aceea că aş fi pus o întrebare: care a fost media de vârstă a celor care, în Timişoara, în Arad, în Bucureşti şi aiurea, în România, au urcat pe baricadele Revoluţiei din Decembrie ’89. Cântând, fluturând drapele tricolore, punându-şi inimile în faţa ţevilor de puşcă? Unii dintre ei, aducând jertfă supremă?!
I-aş fi întrebat pe cei care, azi, rostesc sentinţe groteşti, dacă au văzut feţele acelor oameni şi dacă, nu cumva, şi-au adus aminte că, aceleaşi feţe, aceleaşi expresii, le-au mai văzut undeva.
Dacă nu cumva, în frenezia cu care acei tineri au ieşit pe străzi pentru a face ca izbânda să fie posibilă, au recunoscut atmosfera inconfundabilă a stadioanelor în care, ani de-a rândul, au învăţat ce înseamnă şi cum se ajunge la ea.
La Libertatea al cărei semn, acel „L” de neuitat, a fost inventat în nopţile acelea de cel care nu ne-a cerut să-i ridicăm statuie pentru asta. Dar, măcar să nu-l hulim. Şi mai ales nu atunci când el nu a mai putut rosti niciun cuvânt în apărarea sa.
Şi despre câte altele aş mai fi putut să scriu. Dar uite că n-am făcut-o. Până acum.
