Ziarul electronic al arădenilor

Oare cum se descurcă pensionarii de Paşti?

Stau şi mă gândesc, în aceste zile pline cu o încărcătură emoţională creştină aparte, la bieţii pensionari care trebuie să se „descurce cum pot” şi în preajma, dar şi de sărbători, cu o pensie atât de mică, încât abia supravieţuiesc cu ea în zilele normale fără sărbători.

Zilele trecute am fost prezent întâmplător şi asistat la nişte scene „dureroase şi umilitoare” pentru pensionarii care au o pensie de mizerie faţă de anii mulţi munciţi pentru ţară. Oamenii stăteau ca coadă la Casa de Ajutor Reciproc (CAR) cu o cerere în mână, cu speranţa că li se va aproba un împrumut cu care să poată cumpăra ceva produse pe care să le pună pe masa de Paști. Iar cel care le prelua şi verifica cererile îi privea parcă cu un „dispreţ aparte” şi parcă ar fi vrut să le spună: „… pentru aşa o sumă mică nici nu merita să faci cererea şi să vii până aici…“.

Bieţii oameni nu-şi permiteau să scoată de la CAR pentru nevoi personale prea mulţi bani, decât între 300 şi 600 de lei, cu gândul că şi aceşti bani trebuie daţi şi înapoi în câteva luni. Oameni ştiau că nu pot cheltui prea mult pentru o sărbătoare, ci se limitau la strictul necesar şi pentru a pune ceva pe masa de sărbători. Iar un funcţionăraş de „doi bani” îşi permitea să-şi bată joc de sărăcia şi necazul lor, râzând la vederea sumelor de pe unele cereri!

Dar ce să facă bieţii pensionari acum când se apropie Paștele, „rabdă orice umilinţă”, pentru că mai sunt doar câteva zile în care fiecare „aleargă” de acolo, acolo, pentru a-şi face rost de bucatele tradiţionale cele mai ieftine pe care să le pună pe masă. Şi nu e deloc uşor ca la noi, în zilele noastre să poţi cumpăra ceva la preţuri convenabile, toată lumea scumpeşte tot ce poate cu gândul că acum e vremea câştigurilor frumoase şi rapide. La noi nu e ca în alte ţări din UE sau în Ungaria vecină unde comercianţii scad preţurile ca să aibă vânzare mai mare.

Dacă te uiţi prin pieţele Aradului sau ale altor oraşe arădene, poţi vedea foarte mulţi pensionari cu lacrimi în ochi când văd preţurile, unii se fac că nu văd carnea de miel în vitrinele frigorifice la un preţ pe care ei nu şi-l pot permite, dar spun că ar fi bucuroşi să aibă pe masă măcar un kilogram de carne de miel, dar aşa cantităţi mici nimeni nu vinde. Oamenii se uită lung şi lăcrimează când văd limuzinele negre sau argintii intrând în piaţă şi punând în portbagaj câte 2 sau chiar 3 miei, care sunt pregătiţi să umple mesele celor bogaţi sau ale bişniţarilor.

E atât umilinţă în imaginile cu bătrânii care îşi rup oasele în cozi interminabile şi hainele în fuga disperată spre nici ei nu stiu ce, încât nici nu mai conteaza cine e de vină. Sunt suficiente pentru a înţelege că, de fapt, nu am evoluat deloc. Suntem acolo unde am fost mereu – la începuturile istoriei, când ne călcam în picioare, la propriu, pentru un colţ de pâine. Acum ne strivim în aceeaşi sărăcie fără măcar să ştim de unde şi de la cine ni se trage.

Câtă durere în glas, prin câtă umilinţă sunt nevoiţi să treacă aceşti pensionari a căror singură vină e că au îmbătrânit şi nu au apucat să facă bişniţă în tinereţe pentru ca acum să aibă o bătrâneţe liniştită. În comparaţie cu ei, te uiţi la vilele vameşilor şi ale lucrătorilor din vămi, la cele ale parlamentarilor şi guvernanţilor şi, pe bună dreptate te întrebi: „Aceştia nu sunt cam tineri pentru asemenea averi? Oare când şi cum au reuşit să adune atâta avere, când părinţii lor abia îşi duceau înainte zilele? Oare Dumnezeu ţine doar cu ei, doar cu cei bogaţi şi care, la o adică, nu ştim cum îşi justifică averile?”

Concluzia este foarte clară pentru pensionarii săraci şi o poţi auzi peste tot unde oamenii îşi plâng singuri de milă, în orice loc unde se adună câţiva pensionari şi altceva nu au de vorbit decât despre traiul greu pe care îl au şi nepăsarea guvernanţilor faţă de sărăcia lor. Şi se plâng că după ce că pensia le atât de mică, mai vin ai noştri guvernanţi şi o mai „ciuntesc” şi pe aceasta, mai le pun un impozit sau o taxă.

Aşa se întâmplă mereu şi oriunde unde oamenii merg la vot cu „sufletul” şi nu cu faptele concrete ale unora care înainte de alegeri sunt în stare să le promită marea cu sarea, iar după … Dumnezeu cu mila! Poate că de data asta oamenii se vor deştepta, vor deschide mai bine ochii şi nu se vor mai lăsa înşelaţi cu un kg. de făină, o conservă, o strângere de mână sau un „zâmbet amar” din partea celor care aşteaptă iar să intre în locul de unde se fac averile şi de unde nu se poate „înfrupta” oricine.

Gheorghe Suciu

comentarii

One Comment

  • nico

    Multa tristete in articol.Dar si multa exagerare.Fiind de ceva timp in Italia de Pastele catolic am fost invitata la masa de catre o famile .Va spun meniul:felul 1 pasta cu suc de rosii.felul2 o feliuta de carne de miel,salata.dulce o feliuta de panetone.cafea si apa.Am fost imbiata cu un pahar de vin dar cum restul a refuzat ,am refuzat si eu.Nu tu sunca nu tava plina cu friptura,nu o tuiculita,bere,vin,si macar trei feluri de prajitur.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.