O întâmplare cu Mircea Adamovici

Nu știu câți dintre cei care vor citi această poveste îl cunosc pe Mircea Adamovici, dar cei care-l știu vor putea mărturisi – așa cum o fac eu – că au ratat ocazia de a întâlni un om deosebit.

Pentru că Mircea Adamovici face parte din acea categorie de oameni a căror prezență poate umple de sens o existență altminteri alunecând către un oarece tern și confuz.

Mircea a fost, este și va rămâne un personaj despre care aș zice, parafrazînd un poet român, că de nu ar trăi alături de noi, el ar fi trebuit inventat.

Desigur, imaginea poate fi influențată de faptul că îl cunosc pe Mircea aproape de când… mă cunosc pe mine și sunt pregătit să suport acuzele de subiectivism. Cu toate acestea, îmi iau îndrăzneala să repet: cine a avut ocazia să se intersecteze, chiar și pe durata câtorva minute cu el, o va spune, ca mine: a meritat!

Prin anii 70 – 80 din secolul trecut (?!) după ce vârsta sportului de performanță activ s-a încheiat pentru mulți dintre cei de „leatul” meu, ne-am trezit că nu ne-ar strica să mai prelungim – cât se va putea – bucuria de a face sport. Atât cât se va putea.

Așa a fost posibil să ne adunăm într-o trupă – aveam să aflăm cu nu am fost singurii! – și ne-am apucat să jucăm baschet, beneficiind de bunăvoința conducerii Liceului „Ioan Slavici” – pe numele lui adevărat „Moise Nicoară”. În foarte scurt timp am ajuns să putem forma chiar și trei echipe complete și nu de puține ori am fost puși în situația să organizăm adevărate mini turnee, cu câte 4 echipe și tot mai rămâneau unii care făceau „banca de rezerve”.

Au fost vremuri cu totul speciale. La un moment dat, după ce a început nebunia cu raționalizarea curentului electric, a apei calde și altele asemeni, ne programam întâlnirile duminicile dimineața, iar la final făceam, chiar și iarna, duș cu apă rece, dar, privind retrospectiv, nimic nu ne-ar fi putut împiedica să ne vedem și să trăim acea bucurie unică pe care baschetul o poate oferi celor ce-l înțeleg și-l prețuiesc.

Mircea Adamovici, ca unul ce a jucat baschet la un nivel pe care, astăzi, l-am numi „profesionist”, nu putea lipsi de la aceste întâlniri. Iar dacă el era acolo, cu noi, pe parchet, jocul căpăta dintr-odată o altă dimensiune. Pentru că Mircea a adus, întotdeauna, un „ceva” care, adăugat la tehnica lui individuală, la inteligența lui tactică, a conferit o culoare aparte jocului.

Cu el, practic nici nu conta dacă reușeai că câștigi sau nu. Cu el conta plăcerea jocului, frumusețea unei combinații, nebunia unei pase imprevizibile, fenta cu care-și trimitea adversarul „după țigări”, pentru ca, mai apoi, să marcheze, flegmatic, un coș de care știa să se bucure ca un adolescent.

Ei bine, Mircea Adamovici a lăsat în urmă, de pildă, celebrul său adagiu: „Toate ar fi bune și frumoase cu baschetul ăsta, numai că, ce să vezi, mai ai nevoie și de un pic de detentă… Iar eu m-am pricopsit cu una… negativă…”.

Într-o antologie nescrisă a întâmplărilor cu Mircea ne-a rămas una pe care nu pot să nu o împărtășesc cu toți cei care îl știu, dar și cu unii care, în felul acesta, vor avea ocazia să-și lumineze ziua cu un zâmbet. Și, să fim de acord, ce mare lucru poate fi, în zilele noastre, un zâmbet.

Într-una dintre întâlnirile noastre la sală, Mircea a apărut într-un echipament care, de la bun început, ne-a sărit în ochi. De unde era în stilul lui să fie mereu îngrijit, atent la detalii pe care alții nici nu le băgau în seamă, de data asta a fost să fie ceva special. Mircea a apărut îmbrăcat complet în alb și se vedea că tot echipamentul era proaspăt scos din cutie. Inclusiv pantofii de sport.

Ne-am strâns în jurul lui, privindu-l admirativ. Se lăsase o liniște neobișnuită pentru astfel de momente. Nu stătea în obiceiul trupei să tacă mai mult de câteva zeci de secunde: o glumă, o sudalmă prietenoasă, un îndemn, se găsea mereu ceva de zis care să întregească atmosfera.

După câteva secunde de așteptare, Mircea a luat o poziție „artistică” și a rupt tăcerea cu o voce gravă:

„Ei bine, vreau să vă spun că, după cum se poate observa, tricou Adidas – am, șort Adidas – am, ciorapi Adidas – am, pantofi de sport Adidas – hm, se vede că am… Și totuși, ceva îmi lipsește…”.

Cu o figură gânditoare, a lăsat ca liniștea să învăluie scena, ne-a privit pe toți ca și cum ar fi așteptat să-i spunem noi ce anume-i lipsea, după care, bătând din palme, și-a rostit replica finală cu tonul cuiva care tocmai pronunța o sentința într-un proces de milioane:

„Tot ce-mi mai lipsește ar fi… o mână Adidas!”.

În seara aceea, baschetul a căpătat, dintr-odată o altă dimensiune: Pentru că, în seara aceea, baschetul l-am jucat râzând tot timpul cu gura până la urechi.

Silviu RAȚIU

comentarii