În Birchiş s-au modelat oale de când există aşezarea pe vatra actuală (sfârşitul secolului al XVIII-lea), meşteşugul cunoscând o perioadă de înflorire în secolul următor şi stagnând la mijlocul secolului al XX-lea.
Ultimul olar din Birchiş a murit în anul 1994, Dehelean Dumitru (Jicheran – 70 ani), care a abandonat olăritul pentru a îmbrăţişa o altă meserie, mai rentabilă, aceea de cojocar, meserie pe care a practicat-o până a murit. (…)
Olarii din Birchiş îşi procurau materia primă pentru confecţionarea vaselor din locuri diferite: pământul din care se produceau numai „oale roşii smălţuite” îl extrăgeau din păşunea satului (care începea din capătul uliţei cu Şidăl) din galerii săpate la adâncime mică 30-40 cm, lutul din care modelau „oale albe nesmălţuite” îl aduceau de la Zolt, Jupâneşti, Curtea, Mîtnicul Mic extrăgându-l de la 1,5 – 3 m.
Distincţia pe care olarii o făceau între pământ şi lut se baza pe culoarea, plasticitatea şi rezistenţa la foc a celor două calităţi de materie primă (lutul era mai alb, mai uşor de modelat şi mai rezistent la foc). (…)
Pentru ornamentare se folosea lutul alb sau piatra albă de Crivina, din care se obţinea „albeala”, piatra neagră de la Pîrneşti pentru vopseaua numită „broşcean” şi pământ roşu cu aspect feruginos extras din deal sau de pe firul pârâului pentru „roşeală”.
Din locurile de extracţie, materia primă era transportată cu căruţa, dar la nevoie, dată fiind distanţa mică ce trebuia parcursă, pământul din dealul satului putea fi adus cu sacul. Cantităţile mari de pământ erau depozitate în curte, în locuri special amenajate.
Cantitatea ce urma a fi prelucrată era adusă în atelier înmuiată timp de o noapte după care era bătută cu sapa vreme îndelungată pentru uniformizare. Urma tăiatul în felii cu un fragment de coasă, pentru scoaterea impurităţilor.
După operaţia de purificare se făceau „bruşuri” mari care se cufundau în apă „să primească apă” şi se lăsau în troacă câteva ore sau o noapte, după necesitate apoi urma călcatul cu picioarele pe vatra presărată cu nisip cernut.
Odată frământat asemenea unui aluat, pământul sau lutul, făcut suluri, se aşeza pe un scăunel folosit numai în acest scop şi se tăia cu o coardă de „lăută” în fragmente mai mici, care, puse pe masă se frământau cu mâna.
Ultima operaţie era aceea de a forma atâtea bruşuri, câte forme voia olarul să execute într-o zi. Aceste cocoloaşe, aşezate pe laviţa roţii, înainte de a fi supuse modelării erau, pentru ultima oară, frământate în mâini. (…)
La Birchiş s-a produs ceramică uzuală în primul rând, însă unele forme îndeosebi „blidele” şi „tănierele” erau atât de frumos executate şi decorate, încât dobândeau şi o funcţie estetică.
Din informaţiile pe care le deţinem, rezultă că în centrul de la Birchiş s-au lucrat constant formele tradiţionale, cum ar fi vasele de mare capacitate, care păstrează cel mai bine caracteristicile centrului unde au fost produse.
Oalele de fiert la vatră, foarte mari („burfănoase”), cu o capacitate până la 50 l, au o formă aproape sferică, puţin alungite la bază, cu gura largă, buza răsfrântă şi toartele pline aplicate în continuarea buzei sau în unghi.
Smălţuite la gură şi în interior, cu brun sau verde, sunt ornamentate cu motive în relief – brâne alveolare cu degetul sau crestate cu fusul, continuu sau alternativ, în două, trei sau patru şiruri paralele sau asociate cu diferite combinaţii; în meandru sau zig-zag.
Asemenea oale se executau mai mult pe comandă, deoarece era dificilă atât modelarea lor (din mai multe bucăţi) cât şi transportarea pentru vânzare. Oalele de fiert de capacitate mai micã nu sunt ornamentate cu brâne, ci cu dungi („vrâste”) şi linii frânte („colţi”) trasate cu roşu, dispuse pe umerii vasului.
La „blidele” şi „tănierele” birchişene (care au adus faima centrului), deşi registrele decorative sunt reduse, individualitatea şi valoarea estetică a fiecărui obiect în parte sunt date de marea varietate cromatică, variantele dispunerii ornamentului nesupus unor rigori evident geometrizate (cu toate că dincolo de neorânduiala decorului se simte o geometrie ascunsă). (…)
Cârcegele de Birchiş păstrează şi ele profilul aproape sferic, caracteristic centrului. Pornind de la o bază lată, se dezvoltă corpul ulciorului, care se strânge mult la gât, terminându-se cu o gură bilobată sau rotundă prevăzută cu ciur. Pe toarta semicirculară cârceagul poartă o „ţâţă”, prin care se bea apa.
O variantă a cârceagului este „bârdacul” de formă asemănătoare, dar cu gâtul drept, circular şi cu toarte, fără „ţâţă”. Smălţuite în întregime sau parţial, în verde sau brun, sunt decorate prin stropire cu pete divers colorate, cu linii paralele sau linia în spirală (uneori linii punctate).
În afară de categoriile menţionate, tipice Birchişului, amintesc şi alte tipuri produse aici: oale de lapte de „1 iţă” sau „2 iţe”, căni cu o toartă pentru băut apă („soluri”), cănţi (de dus la ţarină şi pentru pomeni), capace tronconice cu buton („fegee”), olcuţe de diferite dimensiuni, vase de flori cu suporturi („soluri” de flori), castroane fără toartă („zupare” şi „zupărele”).
Olarii din Birchiş îşi vindeau produsele în satul lor, la târguri şi pieţe săptămânale şi când aveau nevoie de produse (grâu, porumb, fructe, ţuică), vindeau şi „pe sate”, însă mai rar.
Birchişenii asigurau necesarul de produse pe o arie destul de largă pe toată Valea Mureşului, între Lipova şi Deva.
sursa: Domnica Florescu, Birchiş-schiţă monografică, Editura Mirador, 2008
