Naşterea unui copil aducea o bucurie mare în viaţa unei familii, ea contribuind la consolidarea relaţiilor între soţi şi la perpetuarea neamului.
La Căprioara
Ca şi în alte sate din Banat, în Căprioara oamenii nu făceau prea mulţi copii, 2-3, maxim 4, într-o familie. Nici nu mergeau cu ei pe la doctori, fiindcă erau oameni săraci, încât „ce o fost bun di o rezistat o trăit, ce o fost rău s-o dus”.
Copii care mureau nebotezaţi nu erau îngropaţi în cimitir, ci în grădina casei.
Mai demult, femeia însărcinată nu avea voie să fure de la vecini fructe fiindcă ziceau că pruncul se va naşte cu semn.
Odinioară femeile năşteau acasă, ajutate de moaşă. Aceasta tăia buricu’ la micuţ şi îi făcea şi prima scaldă. În apa de scaldă punea un ban, busuioc şi ceva verdeaţă. După scaldă arunca apa la ultoni.
Datina era şi ca moaşa să ducă, trei zile, „cu cotoriţa în cap, sarme, zamă, prăjituri, colac” la femeia care a născut. A treia zi când ducea mâncarea punea şi „dă ursâtori”, într-o cameră, în farfurie, şi lăsa farfuria acolo, pentru ursitoarea care venea noaptea „să-i ursască” la copil.
Până la botez, pruncul nu era scos din casă. Ca să nu fie pocit, de cei ce veneau să îl vadă, i se punea la mână, într-o cârpă, un căţel de usturoi.
La plecare, ca să nu-i ia somnul, vizitatorii trebuiau să lase un fir din haină, în leagăn.
La botez, moaşa era aceea care ducea micuţul la biserică şi îl dădea nănaşei, care aştepta acolo cu lumânarea. În vreme ce copilul era botezat, mama lucra acasă „di tăte celea”.
Dacă era fată, cosea, spăla, lucruri femeieşti, dacă era băiat, cosea, ţesăla vacile ca, prin similitudine, copilul să fie harnic.
Când se întorceau acasă de la biserică, copilul botezat era dat mamei, pe fereastră. Masa, care se serveşte la botez, se numeşte „omenie”. Dacă oamenii erau mai înstăriţi, la masă erau invitaţi nănaşii, moaşa, neamurile şi vecinii. Se serveau sarme, laşte, carne, prăjituri.
Copilul îl duceau „pă masă, naintea lu moaşă şi aclo puneau pă iel bani să fie di noroc. Şi hăinuţă îi aduceau”.
La Păuliş
În cadrul comunei Păuliş, existau anumite norme de conduită care trebuiau respectate de femeia gravidă, ca acestea să poată spera că va avea un copil sănătos, cu viaţă lungă.
Era interzis ca în timpul sarcinii femeia să intre în cuptorul de pâine, fiindcă i s-ar fi născut copilul mut. Dacă gravida s-a mirat prea mult de cineva, va naşte copil nebun. Nu avea voie să treacă pe sub frânghie, fiindcă se credea că va naşte copil mort.
La naştere, femeia era asistată de moaşă şi mama sa, care tăiau buricul copilului, îl spălau şi îl puneau în leagăn. Apa în care pruncul nou născut a fost îmbăiat trebuia aruncată peste gard ca nu cumva copilul să se îmbolnăvească. De asemenea, în apa în care se îmbăia nou-născutul trebuiau puşi bănuţi pentru ca acesta să devină om bogat. Banii rămâneau ai moaşei.
Copilul nou-născut se boteza în biserică, la cel mult trei, patru zile de la naştere. Au fost cazuri în care botezul s-a oficiat chiar după două zile, se grăbeau pentru că „pruncul nebotezat” care piere, ajunge vârcolac.
Botezul era pregătit din timp de către naşi, care cumpărau lumânarea pentru biserică şi îmbrăcămintea necesară pentru ceremonial.
În ziua botezului, de obicei duminica, înainte de a se încheia liturghia, copilul nou-născut era dus la biserică de către moaşă, nănaşă, tatăl copilului şi rudele apropiate. Mama copilului rămânea acasă.
Ceremonialul de botez al copilului începea după terminarea slujbei, timp în care preotul oficia Sfânta Taină a Botezului.
La întoarcerea de la biserică, pruncul era aşezat pe jos, iar moaşa zicea că îl va ridica cel care va avea nevoie de el. Îl lua tatăl, îl ridica spre cer şi exclama „Să creşti mare!”
În majoritatea gospodăriilor din comună se organiza o masă pentru rudeniile care au participat la botezul copilului.
Ajunşi acasă, moaşa trecea după masă, se întorcea către invitaţi cu o farfurie pe care era un drob de sare şi zicea: „Oameni buni trebuie să ştiţi că gazda mult s-a ostenit până a strâns prunele pentru ţuică şi strugurii pentru vin, dar şi mai mult s-a obosit ca să adune grâul pentru făină. Şi cât de mult s-a ostenit până când din grâu a copt pâinea şi plăcintele din care v-aţi ospătat astăzi! Fiindcă noi am venit la masă întinsă, recunoaşteţi că trebuie să-i răsplătim osteneala”.
Apoi, întorcându-se spre gazdă, punea în farfurie bani de dar, spunând: „De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult!”. Spunea „Amin” şi apoi toţi cei prezenţi puneau în farfurie suma de bani cu care doreau să cinstească copilul botezat.
După botez, copilul putea fi plimbat afară din casă, fiind mult mai liniştit şi apărat de duhurile rele.
La şase săptămâni de la botez, mama şi copilul primeau binecuvântarea preotului în biserică, după slujba de duminică, apoi tânăra familie era vizitată de naşi, rudenii şi prieteni apropiaţi.
Surse:
Căprioara. Monografie, Rodica Colta, Doru Sinaci, Ioan Traia, Editura Mirador 2011
Monografia comunei Păuliş, Petru Nicoară, Tatiana Tudur, Cornelia Foster, Editura Mirador 2010
