Ceea ce este cumplit de trist este următorul lucru cu care ne întâlnim în fiecare zi, pe toate meridianele globului: deși omul nu-și cunoaște decât o fărâmă din tot ceea ce îl înconjoară, el se grăbește, cu o furie irațională, să distrugă tot ce-l înconjoară.
În aer, în apă, pe uscat!
Maestru al vorbelor, omul a găsit mereu argumente. Unele mai sofisticate ca altele. Teorii, postulate, demonstrații însoțite de calcule complicate – tone de hârtie umplute cu semne, cele mai multe mincinoase – sortite să compună un mesaj cât mai ușor de „vândut”.
Cuvântul de ordine, cumplit de simplu: „Nu se poate altfel! Avem nevoie ca să putem supraviețui!”, ascunde, de fapt, o sentință pe care noi înșine ne-am scris-o. Unii, făcând, acționând fără scrupule, iar alții – cei mai mulți -, lăsându-i, tolerându-i pe primii să facă, să acționeze: să distrugă, cinic, sistematic, cu sânge rece, tot ceea ce Creatorul ne-a lăsat, ca să muncim, să gospodărim, să culegem.
Spre bucuria și mulțumirea tuturor, nu doar a unora. Și cu bună măsură.
Cărbune, lemn, țiței, gaze naturale, chiar și aerul curat, sunt condamnate de minți hulpave la statutul de simple mijloace de subzistență. Buna măsură, prevederea și cumpătarea au murit de mult. Iar de aici și până la aducerea multora dintre aceste resurse la starea de extincție, de epuizare – după cum le-o fi felul -, nu-i mult mai mult decât o săritură dintr-o căsuță în alta, la șotron.
Cu toate că-și cunoaște „împrejurul” doar pe sărite, iar „înconjurul” și-l face pe bâjbâite – chiar și-n secolul „supervitezei”, în care abia ce a plonjat cu un soi de nerăbdare bolnăvicioasă –, omul se-ncoardă din toți rărunchii să facă praf și pulbere, mai întâi, „înconjurul”, iar mai apoi, când trezit la realitate, se va privi – nedumerit – sunt sigur – într-un ciob de oglindă ce-i va mai fi rămas, „împrejurul” care n-o să-l mai încapă.
Iar, din înaltul cerului – cine știe ce culoare va fi având atunci – un stol răzleț de păsări, fâlfâindu-și trist ultimul zbor.
Silviu Rațiu
Aprilie, 2014
