După ce anul trecut, în plină pandemie, ne-a surprins punându-ne pe masă o mostră – pe cât de surprinzătoare, pe atât de răscolitoare – de gândire lucidă, de introspecție nemiloasă într-o existență – a sa – care nu putea da nimănui, în primul rând autorului, prea multe prilejuri de satisfacții – cu atât mai puțin de mândrie – anul acesta consemnează o recidivă.
Lui Eugen Blaj i-a apărut al doilea roman.
(Și se întâmplă că abia ce am trecut de prima jumătate a lui 2021!…).
Așa cum spuneam, în primul roman, „Exilat în propria viață”, Eugen Blaj a așezat o oglindă crudă – cum alfel poate fi o oglindă?! – între sine și cel care ar fi vrut să fie, neuitând că toate astea sunt posibie numai dacă examenul are loc „cu public”. Numai așa au rost întrebările care sfâșie, răspunsurile care, nici ele, nu sunt, nici pe departe, plasturi vindecători.
În romanul de debut, Eugen Blaj a ieșit în fața semenilor săi aș zice, cu pieptul gol și brațele deschise în semn de îmbrățișare; ni s-a arătat așa cum a trăit – decenii la rând – într-un lung exil în propria-i existență- chinuindu-se, autoflagelându-se, apropiindu-se periculos de buza prăpastiei care-l aștepta, hulpav depozit de epave umane – pentru ca, în cele din urmă să descopere și cheia reinventării sale.
A întoarcerii din „exil”.
Dragostea necondiționată a soției, cea care l-a răbdat și i-a răbdat, dar mai ales cea care s-a încăpățânat să stea lângă el, l-a apărat – uneori de el însuși – l-a mângâiat – chiar și când acesta ar fi trebuit să fie ultimul lucru pe care un om rațional l-ar fi putut face. Dar cine poate spune că dragostea jertfitoare are în ea și cea mai mică urmă de rațiune?!
Dar nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre… recidivă…
La capătul lecturii primului roman se vedea cât se poate de limpede că Eugen Blaj nu-și epuizase resursele creative. Că nu-și spusese ultimul cuvânt. Prea se strânsese – se vedea cu ochiul liber – un tumult de energie în cavalcada de frustrări la capătul căreia apăruse – cât să-i mai rămână timp destul – lumina izbăvitoare a „întoarcerii din exil”.
Recidiva lui Eugen Blaj este o apariție recentă la Editura EIKON, romanul „30 de ani și 28 de zile”. Cartea suprinde de la bun început cu titlul său, trimițând, parcă, la un cod secret, ce vrea să ascundă cine știe ce enigmă. Mărturisesc că am ezitat pentru o clipă, străfulgerat de gândul că Eugen Blaj s-a apucat de scris – poate prea devreme, poate deloc inspirat – romane… polițiste.
Apoi, m-am avântat în aventura deslușirii enigmei și am avut ocazia să descopăr că nu am fost mult prea departe de adevăr cu presupunerea mea.
Romanul lui Eugen Blaj nu este departe de standardele unui roman „polițist”.
„30 de ani și 28 de ore” are acțiune, are suspans, are o intrigă clară și penetrantă, are o mulțime de elemente care te confruntă cu o enigmă – una complexă și mereu actuală – multe din personajele romanului ajung să fie, pe rând, martori, bănuiți dar și posibili judecători implicați în deslușirea ei. Toate firele poveștii desenează un filigran subtil, ca o rețea țesută de o mână nevăzută, pregătită cu atenție la detalii, pentru a te capta și a te conduce spre un răspuns.
Doar că „răspunsul” nu are nimic din ceea ce ar constitui finalul unui „clasic” polițist. Și asta pentru motivul că autorul nu și-a dorit ca romanul său să fie unul polițist pur și simplu. Ambiția lui Eugen Blaj l-a condus mult mai departe, într-o cu totul altă sferă a relațiilor interumane. Acolo unde, simpla intriga polițistă nu mai este de ajuns. Chiar dacă o atari abordare este, mereu, tentantă. Mai cu seamă într-o lume în care genul face prozeliți și menține o piață la cote de profit imense.
Viața, relațiile dintre oameni, nu poate fi rezumată exclusiv la dimensiunea unui thriller polițist.
Romanul lui Eugen Blaj face o demonstrație concludentă și penetrantă a acestui adevăr.
Povestea întâlnirii unor foști colegi de liceu, la 30 de ani de la balul de absolvire, constituie punctul de pornire al unui lung șir de întâmplări care se vor derula de-a lungul a 28 de ore. Un timp dens, când luminos ca un foc de artificii, când târându-și secundele cu greutate, cu icnete și suspine.
Iar din momentul în care gazda întâlnirii aniversare dezvăluie drama ce s-a petrecut în urmă cu 30 de ani, în noaptea banchetului, victimă fiind tocmai soția lui, timpul – acest bun unic, pe care prea mulți dintre noi nu-l știu nici măcar drămui cum trebuie – se transformă într-o masă grea, vâscoasă, un fel de pastă prin care gândurile, amintirile, buna judecată, abia mai trec, abia se mai mișcă.
O investigație în care, pe rând, fiecare din cei prezenți, ajunge acuzat, martor, expert, acuzator și unde lipsește, culmea, tocmai judecătorul, ne pune în fața unor dileme ce intersectează coordonate definitorii ale exitenței de fiecare zi: dragoste, dedicare, superficialitate, prietenie, adevăr-minciună, responsabilitate vs. fugă de ceea ce înseamnă ea, împliniri și vise spulberate sau lăsate pentru altă dată – ingrediente ale unui proces tulburător, profund, răscolitor, care trezește dureri, melancolii și care, până la sfârșit, îmboldește spre mărturisiri – unele dureroase, altele cu efect letal.
Și aici descoperim măiestria lui Eugen Blaj. El știe să decanteze idei, judecăți de valoare, sofisme și adâncimi filosofice, scene de comedie bufă și străfulgerări de dramă ibseniană; știe să pună în mișcare, să antreneze personaje sau să le țintuiască în atitudini dintre cele mai stranii după cum știe, lucru mare, să conducă dialoguri dintre cele mai complexe, respectând fără greșeală profilul fiecăruia dintre cei investiți să desăvârșească detaliile dramei.
(Din acest punct de vedere, nu pare deloc imposibil ca, în cel mai scurt timp, textul lui Eugen Blaj să devină un foarte interesant proiect teatral. Are toate ingredientele care să-i asigure – și în acest format – succesul binemeritat.)
Povestea deslușește dimensiuni ale firii umane pe care, în goana uneori irațională în care omul modern se lasă prins din ce în ce mai adânc, nici nu ne mai gândim să le buchisim măcar.
(Analfebetismul funcțional nu are vârstă. Mai cu seamă când tâlcul este săpat adânc în eu-l fiecăruia.)
Ce să mai însemne pentru noi durerea unei fete siluite în noaptea cea mai frumoasă a adolescenței sale, sau neîmplinirea afectivă a unuia care și-a pierdut apetitul pentru bucuriile simple de prea multă grija omenirii?! Ce poate însemna, în zilele noastre, căutarea disperată a unei singure clipe de fericire simplă dar adevărată într-o pădure cu cărări împleticindu-se în false promisiuni și neîmpliniri poleite cu straturi dese de ipocrizie gălăgioasă? Sau cui să-i mai pese de unul care, în prea marea-i timiditate, ajunge să-și fie sieși un clovn cu ochii plânși?
Ori – și aceasta este întrebarea de căpătâi a cărții – ce să mai însemne, după 30 de ani, lașitatea paralizantă a unuia care și-a construit o întreagă lume bazată pe minciună groasă, pe furt abject: de bunuri dar, și mai grav, de suflete?!
Cum să poți explica celor din jurul tău – oameni alături de care ai petrecut un timp atât de prețios cum este adolescența – și mai ales, celei cu care te-ai legat prin legământul căsătoriei, „la bine și la rău” – că tot ceea ce ai fost și ce ai ajuns să fii, este minciună?
Că ai pornit în viață jefuindu-ți semenii de lucrurile lor cele mai de preț iar mai apoi, ai încercat, jalnic, să-i faci să creadă că – tot ei – nu au văzut bine?
Până la finalul celor 28 de ore care ar trebui să însemne, deopotrivă, un sfârșit dar, mai ales, un nou început – eliberat de fantoma unei nopții de coșmar, care și-a prelungit faldurile neguroase vreme de trei decenii – Eugen Blaj construiește cu migală termenii unei sentințe sui-generis. El nu pedepsește, nu pronunță condamnări.
Pedeapsa, atâta cât este, vine ca o eliberare. Pentru toți.
Ea se desenează ca un soi de punte izbăvitoare peste care personajele sale să poată păși fără teamă și să poate ieși, în sfârșit, la lumină.
Iar după ce ai parcurs și ultima filă și ți-ai limpezit trăirile – inclusiv momentul de derută pe care autorul îl creează prin ceea ce aș numi un foarte reușit „final deschis” – ajungi să-ți dai seama că, privind în urmă, te-ai putea regăsi cel puțin într-unul din eroii romanului și cred că în această constă unul din meritele principale ale lui Eugen Blaj!
Ficțiunea pe care o propune prin cartea sa nu e, nici pe departe, doar o ficțiune.
E viață și încă din belșug.
Drama personajelor sale poate fi – sunt sigur că este, în timp real! – drama noastră. Iar puntea pe care o deschide, la final, eroilor săi, poate fi – chiar că ar trebui să fie – puntea pe care fiecare din noi am putea părăsi o lume apăsătoare de neîmpliniri, de promisiuni amânate, de minciuni – mai mici sau mai mari – de eșecuri – care mai de care! – de vise și idealuri lăsate să aștepte sau chiar strunite într-o lesă de mătase dar, totuși, lesă!
Cu suișuri și coborâșuri, cu ezitări, cu unele lungimi care, uneori, deconectează momente autentice de tensiune dramatică – într-un cuvânt, cu un aport mai consistent al unui redactor de carte atent și la detalii, cartea lui Eugen Blaj ar fi fost mai mult decât un succes.
Afirm acest lucru cu deplină convingere. Este, oricum, meritul Editurii EIKON de a-l fi ajutat pe Eugen Blaj, să… recidiveze și să reușească în acest effort.
O recidivă i-aș zice, ca jurist, paradoxală. O revenire – după un prim pas mai mult decât izbutit – cu o nouă reușită incontestabilă.
Și dacă ne gândim ce s-ar fi putut întâmpla dacă „exilul” de care am amintit mai sus, nu ar fi durat atâta?!…
Silviu Rațiu
