Ziarul electronic al arădenilor

Justiție în pantaloni scurți

Nu știu câți își mai aduc aminte de anii când domnul Mircea Pat a îmbogățit cu personalitatea sa tabloul atât de variat al magistraților arădeni. Pot spune fără teama că aș greși, că el a reușit să se remarce de la bun început, chiar că nu a fost un geniu al buchiei legii și nici vreun „june prim” monden.

Mircea Pat s-a impus prin modul său original în care și-a compus relația cu profesia și, implicit, cu mediul în care și-a exercitat-o. Nimic din ceea ce poate desemna un „portret robot” al magistratului ideal nu s-a potrivit cu el: nu s-a lipit de el nici rigiditatea, nici vorba excesiv rotunjită a sentințelor pronunțate cu ostentație, n-a știut – sau nici nu o fi vrut –  să fie (prea) autoritar, abordând, în schimb, ședințele de judecată pe care le prezida cu o lejeritate din care nu lipsea o eleganță ușor desuetă, de dandy provincial.

A reușit să se facă plăcut chiar și de către cei pe care-i trata, din motive numai de el știute, cu ușoare accente de ironie. Era un bun jucător de ping-pong – sport cu mare lipici pe vremea aceea printre slujitorii Justiției.

A existat o perioadă când pasionații acestui sport, în frunte cu distinsul avocat Zoltan Hoszu, ajuns, ulterior, senator și cu neuitatul Papaj Alexandru – procuror intrat în legendă pentru stilul său scrupulos, ducând căutarea detaliului relevant până în pânzele albe – au obținut aprobarea de a monta o masă de ping-pong într-un hol mai larg situat la parter, în zona unde, pe-atunci, funcționa Notariatul de stat. Acolo, Mircea Pat își dezvăluia o față mai puțin cunoscută a personalității – agilitate, improvizație, spirit competitiv autentic – și chiar că nu o făcea rău.

Detaliul care m-a făcut să-i dedic această schiță în creion, are legătură cu proiectul pe care-l pun la cale de o vreme și de-a lungul căruia aș vrea să încerc să demitizez o anume percepție cel puțin deformată despre ceea ce a însemnat – pentru mine și, sper, pentru mulți alții – lumea justiției din ultimele decenii ale secolului XX. Iar  pentru asta, povestea pe care mi-a oferit-o, în epocă, Mircea Pat, ca magistrat, mi se pare numai potrivită să continue „serialul” pe care l-am inaugurat cu domnul Nicolae Oprean.

Ei bine, s-a nimerit ca într-o vară – pe vremea aceea nu existau, încă, cele două luni de „vacanță judecătorească” – Aradul să fie cotropit, neobișnuit, de caniculă. Peste zi, temperaturile deveneau greu de suportat chiar și pentru cei care-și puteau permite o îmbrăcăminte mai lejeră, cum ar veni o cămașă cu mânecă scurtă, o rochie cu bretele și altele asemeni.

Nu același lucru se întîmpla în sălile de judecată ale Palatului de Justiție – clădire impunătoare, nimic de zis, dar ridicată la vremea când, pasămite instalații de aer condiționat nu se inventaseră încă. La rigoare, erau îngăduite evantaiele – procurate cine știe de pe unde ori pur și simplu improvizate după buna imaginație a fiecăruia. Într-o zi, o doamnă judecătoare n-a găsit altceva mai la îndemână decât un dosar ce-și aștepta rândul pe biroul grefierei. L-a luat și a început să-și facă vânt cu el. Mare greșeală. Dintre coperți au început să zboare-n toate părțile tot felul de hârtii – mari și mici – din cele ce nu apucaseră să fie cusute și șnuruite după regulament.

Și aici intervine povestea al cărei erou a fost domnul Mircea Pat.

Când mă pregăteam să urc la etaj, pentru a mă alătura completului de judecată, portarul „de zi” (ei da, sigur că exista și unul în tură „de noapte”) mă trage de mânecă și-mi șoptește, cu un zâmbet complice: „Să vedeți cum a venit azi, domnul Mircea, judecătorul, la slujbă… N-o să credeți, vă zic eu!…”.

Când am intrat în antecamera de unde urma să ajung în sala de judecată, am observat, fără prea mare efort, că Mircea era încălțăt în niște șlapi – fără ciorapi – și că, de sub pulpana robei i se vedeau tibiile înroșite de o plajă prelungită prea mult cu o zi înainte.

Nu e nevoie, cred, să glosez prea mult pe faptul că, în acele vremuri, tagma magistraților era, încă, legată de o anume etichetă nescrisă în ce privește vestimentația „la serviciu” și care, simplu, presupunea, chiar și în sezonul estival, măcar un pantalon închis, o cămașă cu mânecă lungă și, desigur, cravată.

În locul acesteia, îl aveam în fața ochilor pe Mircea, ars de soare zdravăn de tot, în robă și cu șlapi în picioare. Fără ciorapi, fără cravată…

În ziua aceea, Mircea a avut o viteză deosebită în rezolvarea dosarelor aflate pe lista de ședință. Găsea din te miri ce un motiv de amânare „fără discuții”, iar acolo unde lucrul acesta nu era posibil, cerea părților, avocaților, să-și scurteze cât mai mult intervențiile. De pledoarii, nici vorbă…

„Vedeți și dumneavoastră, lista e încărcată, în plus, instanța are nevoie de timp mai lung de chibzuință, vă rog, nu ne îngreunați activitatea… Scurt, vă rog și la obiect”.

A fost una din cele mai scurte ședințe de judecată din câte mi-a fost dat să acopăr ca procuror.

La final, Mircea a țâșnit de pe scaun și aproape că s-a prăvălit în încăperea vecină, în timp ce se elibera cu mișcări frenetice de obiectul vestimentar ce-i devenise de prisos: roba.

Atunci am putut să observ că Mircea era îmbrăcat doar (!) cu un tricou ușor, din bumbac și cu… pantaloni scurți!! Când spun „uluială”, cred că spun mult prea puțin față de ce se putea citi pe fețele noastre.

„Ei, hai, nu vă mai uitați la mine chiar așa… Ce, n-ați mai văzut om în pantaloni scurți?… Uite ce caniculă e afară, ce era să fac?! Voi ce ați fi făcut oare?! Și-apoi, uite, o să vă rog să nu vă supărați că nu vă mai ocup timpul, dar eu mă grăbesc… Mă retrag în camera de chibzuință… Voi nu veniți?”.

„Unde să mergem?”

„Cum unde, la ștrand!”

La ștrand? În timpul serviciului?!

„Să fim serioși, doar nu vă închipuiți că o să mă las copt în birou pe căldura asta. Că doar am zis-o și în sală – am nevoie de chibzuință… Spuneți-mi voi un loc mai bun, la ora asta, decât pe teresa de la ștrand, la umbră, cu un pahar de bere lângă!?…”.

În vara aceea, completele de judecată prezidate de Mircea Pat au avut nevoie foarte des de timp de chibzuință. Cât despre vestimentație, ea a rămas la fel. Poate, tricourile să le fi schimbat, uneori, cu niște cămăși ușoare, din bumbac și cu mâneci scurte. Neapărat.

Silviu RAȚIU

O întâmplare cu judecătorul Nicolae Oprean

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.