Ziarul electronic al arădenilor

O întâmplare cu judecătorul Nicolae Oprean

Horea Oprean este, fără îndoială, o persoană cunoscută printre arădeni. Și nu numai. Câți își mai aduc aminte, oare, de judecătorul Nicolae Oprean, nu mai puțin ilustrul tată al lui Horea?!

L-am cunoscut la vremea când, stagiar fiind, descopeream frumusețea de templu a Palatului de Justiție și pe cei care se străduiau – nu fără rezultate – să o slujească: judecători, procurori, avocați și tot alaiul de grefieri, aprozi și atâția alții.

Cu timpul, cum e și firesc, am reușit să-mi decantez emoțiile, impresiile, sentimentele și să alcătuiesc o numai de mine știută listă a preferaților. A celor pe care i-am prețuit pentru profesionalism, pentru probitate, pentru cultură, pe cât de diversă, pe atât de profundă și, nu în ultimul rând, pentru eleganță – în stil și în exprimare profesională.

Domnul Nicolae Oprean a ajuns să ocupe foarte repede un loc de top și nu i-a fost greu, vă asigur.

Domnia sa a fost înzestrat cu o inteligență care deosebește – direct și fără echivoc – valoarea reală de impostură, cu eleganță și, lucru extrem de important pentru un slujitor al Justiției, cu un simț al umorului ce dădea strălucire, de fiecare dată, locului în care se afla.

Fie că-l întâlneai pe coridoare, fie că asistai la o dezbatere prezidată de el, ori că-l nimereai în birou, Nicolae Oprean găsea, fără pic de efort, calea cea mai scurtă pentru a-ți însenina ziua, pentru a desena un zâmbet pe fața interlocutorului – fie el chiar și un necăjit de acuzat, chircit în boxă. Lucru rar în lumea în care și-a trăit cele mai relevante experiențe, domnia sa reușea să facă în așa fel încât totul să pară ușor, cumva de la sine înțeles.

(Îmi amintesc de modul cum a judecat unul din procesele pe nedrept uitate de memoria mult prea selectivă a oamenilor: dosarul în care cunoscutul arhitect Miloș Cristea s-a judecat cu doi sculptori arădeni – deopotrivă cunoscuți – pe tema Monumentului de la Păuliș – un duel în care chestiunile juridice erau, oarecum inedite pentru acea vreme. Apoi, să nu vorbim de încărcătura emoțională pe care a avut-o acel litigiu purtat între oameni îndeobște orgolioși și care, pe deasupra, erau reprezentați de doi adevărați corifei ai Baroului de Arad: Silviu Pascu și Ioan – Tică – Negru. Ei bine, domnul Oprean, împreună cu colegul de complet de judecată, au reușit să conducă procesul cu eleganță și profesionalism, neuitând, de fiecare dată, să facă în așa fel încât sala de judecată să pară cuprinsă, iarăși și iarăși, de o lumină blândă și încurajatoare).

S-a întâmplat ca, odată, să răsfoiesc, printre altele, un dosar pe care domnul Oprean îl soluționase în calitate de președinte de complet, situație în care, potrivit unor cutume ce se pierdeau în negura timpului, îi revenea și datoria de a motiva în scris sentința. Nu cred că spun cine știe ce noutate atunci când dezvălui că această operațiune de „motivare în scris” a unei hotărâri este un soi de „muncă de chinez bătrân” și, prin urmare, nu constituie un motiv special de bucurie. O faci pentru că nu o va face nimeni în locul tău, dar, dacă s-ar putea, ce bine-ar fi să nu fie cazul…

Ei bine, sentința prin care fusese finalizat acel dosar mi-a sărit în ochi prin cel puțin două detalii: primul, că era perfect concordantă cu spiritul și cu litera legii, neexistând nici un motiv de îndoială asupra corectitudinii ei.

În al doilea rând, sentința era în cel mai bun caz… succintă.

Obișnuit fiind cu sentințe laborioase, argumentative și, câteodată, obositor de stufoase, mi-a sărit în ochi caracterul aproape telegrafic în care-și argumentase hotărârea. Nici un cuvânt în plus, nici un argument prea mult dezvoltat.

„Pe lângă că e corectă, mai e și frumoasă sentința” – i-am zis, cu prilejul unei discuții, la o cafea pe care mi-o oferise cu gentilețe”. „Am remarcat faptul că ați reușit s-o faceți… scurtă de tot…”.

A adăstat un pic, a sorbit o gură de cafea, după care mi-a dat un răspuns ce mi-a rămas – și-mi va rămâne peste timp – în memoria inimii: „Domnule procuror, vreau să știi că am un principiu la care țin foarte mult și pe care l-am adoptat din viața cotidiană. Dacă vrei să obții calitate în ceea ce faci, ai grijă să etalezi numai marfă bună, la pachet mic…”.

În tăcerea care a urmat, doar clinchetul linguriței rotindu-se în ceșcuța de cafea și-un zâmbet strecurat pe sub mustață…

Silviu RAȚIU

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.