I left My Heart – locuri de suflet (V)

Rue de Pyrennes, Paris, Arondismentul 20. Se zice că e a doua stradă ca lungime din Oraşul Lumină.

Octombrie,1990 – o toamnă plutind într-o lumină duioasă, covor de frunze aşternut pe caldarâm, Doamne, ce bine poate să arate, oameni ieşiţi la plimbare cu pisici ţinute, ca să vezi, în lesă. În vitrinele micilor braserii răspândite în lungul şi-n latul străzii, perechi – perechi, parizienii îşi încep viaţa de seară. O cină simplă, un pahar de vin bun şi vorbe, cât încape. O privelişte aparte cu aceşti oameni aşezaţi, degajat, în vitrină, dar şi mai surprinzător e faptul că nimeni nu se opreşte să se zgâiască, nimeni nu-şi pune problema să cerceteze ce-or fi avînd ăia din vitrină în farfurii, ori în pahare.

Nu departe de ieşirea metroului, une boucherie (ce barbar ţi se poate părea tălmăcirea: o măcelărie?! Şi totuşi…) Vitrată, de parc-ar fi fost un salon de modă. O lumină difuză, studiată cu grijă, să scoată în evidenţă textura produselor expuse în totfelul de vitrine frigorifice.

În dreptul uneia dintre ferestrele ce dau spre stradă se-ntâmplă ca unul din vânzători să fie ocupat cu servirea unei doamne – femeie distinsă, eleganţă din câteva linii ferme, accentuând o siluetă zveltă. În lumina aceea irizată de filtrul geamului, un tablou ce mă duce la impresionişti. Pe planşă, o felie întoarsă pe toate feţele, bătută cât să fie suficient de subţire, forme regulate, ca şi cum ar fi fost trasate cu un compas, iar vânzătorul, aplecat deasupra, migălind cu mişcări date „au ralanti”, să scoată vinişoare invizibile, sub privirea concentrată a distinsei doamne. Nimeni şi nimic nu le poate tulbura concentrarea.

Din când în când, felia de carne este prezentată în palmă, aidoma unui colier, o dată, de două ori, nici nu mai ştiu de câte ori, mai are urme de imperfecţiune, mai trebuie migălită, vreme de vreo zece minute, două felii până la urmă, ambalate cu grijă, în hârtie specială, să nu păteze restul de pachete din coşul cu cumpărături. Doamna e mulţumită, cel ce a servit-o pare şi el bucuros – încă un client care, desigur, se va întoarce. Lumina e la fel de gălbuie, prin magazin, cumpărători căutând ceva ce să le placă, vânzători aşteptând să migălească, uite, două felii pentru şnițel, dar ce importante pot fi aceste două felii pentru reuşita unei seri.

Nu e nici sâmbătă, nici duminică, e, poate, joi, dar ce zi importantă poate fi joia atunci când ştii aprecia ce-ţi poate oferi o seară banală şi când în jurul tău există măcar un suflet care te poate ajuta să descoperi frumuseţea surprinzătoare a banalului. Atâta cât poate fi – o seară cu cineva care să ştie preţui – şi el – clipa.

Viaţa, un şir copleşitor de banalităţi. Surprinzător de frumoase. Chiar dacă e joi.

Silviu Rațiu

octombrie, 2012

comentarii