Ziarul electronic al arădenilor

Elena Apostol – Note de privitor

Am citit undeva că ar fi o exponentă a expresionismului.

Nici vorbă!

Apoi, am găsit o trimitere la impresionism.

Să fim serioși!

Elena Apostol nu se lasă inclusă în tipare. Că e de bine, că e de rău, ea nu aparține, neapărat, unei „școli”. Cu atât mai puțin în șabloane. Ea este „ea însăși”. Și un pic de… Sever Săsărman.

Dar, să fim de acord, cui altcuiva ar dori – și, în anumite limite, ar fi de dorit – ca un ucenic să-i calce pe urme, decât maestrului său?! Și da, Sever Săsărman a ajuns – Doamne, ce cale lungă și anevoioasă?! – să se poată numi un maestru!

Iar Elena Apostol, prin tot ceea ce creează, îi este un „ucenic” demn de toată aprecierea.

(Folosesc deliberat apelativul masculin, pentru că, prin asta, doresc să scot în evidență modul în care „ucenicul” s-a raportat, în cazul nostru, la maestru).

Dar, dacă m-aș opri doar la atât, aș face o mare greșeală. Atât față de maestru – pe care l-aș încastra într-o ramă strâmtă în care, sunt sigur, nu s-ar simți bine de loc -, dar și față de ucenic, căruia se cheamă că i-aș nega trăsătura definitorie: o personalitate puternică și de o surprinzătoare complexitate.

Elena Apostol nu este un „ucenic” oarecare. După cum nu este nici „ucenicul vrăjitor”.

Nu, pentru că Elena Apostol nu face uz de nici un fel de magie în arta sa. Ea reușește performanța de a surprinde instantaneu erupția unui vulcan pentru ca, apoi, să transforme năvălirea incadescentă de lavă în fuioare de reverie de un lirism copleșitor.

Când densă, plină de o tensiune gata-gata să umple orizontul de limbile incandescente ale unui foc mistuitor, când închipuind doruri plăpânde, mocnind în așteprarea unei mărturisiri răscolitoare, când împletind alcătuiri vegetale rostuite după formule numai de ea știute, artista se mișcă dezinvolt într-un spațiu pe care nu și-l confiscă sieși.

Dimpotrivă, simți în fiecare din lucrările sale o invitație la părtășia în forma născută din culoare dar, mai ales, la culoarea însăși, așezată pe pânză cu o mână sigură. Și apoi, nu uităm de portrete – chipuri fruste, rezultând dintr-o linii pure și simple, de mare expresivitate, impresionând tocmai prin aceea că autoarea își lasă personajele față în față cu noi, cei care, privindu-le, ne trezim răscoliți de întrebări al căror răspuns s-ar putea să ne dea pacea sau să doară.

Pictura Elenei Apostol este una extrovertită, temperamentală – uneori îți vine să zici că identifici în creațiile sale o „mână de bărbat” – dublată de feminitate asumată fără rezerve și chiar de o bucurie lăuntrică a unor trăiri voluptuoase.

Eu cred că Elena Apostol s-a trezit într-o zi cutreierând un spațiu populat cu tot felul de întrebări și ispite. Ar fi putut să se rătăcească foarte ușor. Ca atâția alții , amețiți de mirajul culorilor așezate cuminte pe niște întinderi de pânză.

Numai că ea a avut nebunia de a crede că pictura adevărată înseamnă, înainte de toate, culoare și încă ceva. Acel „ceva” ce definește, în cazul ei – și al altora, nu prea mulți, nu-i vorbă! – distanța de la meșteșug la artă cu „A” mare și poartă numele de Har.

 Poți spune multe despre demersul artistic al Elenei Apostol, dar că te-ar lăsa indiferent, în mod sigur nu. Încearcă să treci pe lângă lucrările ei, oricâte ar fi ele scoase la lumină în spațiul unei expoziții și vei simți că trebuie să te întorci, să le mai vezi o dată. Iar dacă ai făcut lucrul acesta, fii sigur că vei rămîne acolo, măcar cât să poți să găsești un răspuns potrivit la întrebarea pe care artista ți-o adresează fără nici un înconjor: cum ți se pare lumina care izbucnește, într-o infinitate de ipostaze, din lucrările ei?!

Pentru că, la urma-urmei, marea interogație cu care ne confruntă pictura Elenei Apostol – aidoma maestrului ei – este, redusă la esență, aceasta: cum ne lăsăm definiți de lumină, pentru ca, mai apoi, să putem fi, la rându-ne, „lumina lumii”?! Fie că mânuim penelul, condeiul, mistria, bisturiul sau, mai nou, tasta calculatorului electronic?!

Desigur, nici Elena Apostol și nici maestrul Sever Săsărman nu sunt, doar ei, frământați de această întrebare depășind conturul unei dezbateri filozofice. Fiecare om o face. Sau ar trebui să o facă!

Îndemnul Mântuitorului nu are în vedere doar o presupusă elită spirituală ori o anumită denominațiune religioasă. Toți oamenii sunt, trebuie să fie subiecte ale acestui îndemn: „Voi sunteți lumina lumii!”, răsunând deopotrivă a dorință dar și ca semn al unei vieți împlinite!

Și, lucru și mai minunat, fiecăruia dintre noi Creatorul ne-a lăsat un mod unic, absolut personal, de a-l îndeplini.

Modul în care reușim sau nu, depinde de un detaliu legat, de această dată, numai de noi: credința.

Să ai credința că pata de culoare pe care o așterni pe pânză va fi tocmai silaba care să rotunjească mesajul de iubire pe care vrei să-l adresezi semenului tău – aceasta se dorește a fi coordonata esențială și în pictura Elenei Apostol.

De ce să nu recunoaștem, de cele mai multe ori, lucrul acesta îi reușește. Și încă foarte bine.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.