Cât timp să fi trecut? Un an și un pic. Îmi amintesc că era frig, lumea era îmbrăcată de iarnă. iar celor ce vorbeau de la tribuna improvizată le cam înghețau vorbele pe buze.
Cumva, nu voiau să se lanseze în eter, nu voiau să se facă auzite.
Doar cuvintele lui au ajuns până la urechile tuturor celor care trăiau clipa acolo, la locul unde fusese organizat mitingul – nici nu mai are importanță cum i se zicea locului aceluia, căci el era locul însuși ! – dar și la inimile noastre, ale celor care urmăream evenimentele ghemuiți în fața televizioarelor.
Am avut, de ce să nu recunosc, naivitățile mele în seara aceea.
El, omul autentic – singurul – mi-a dat speranța că se poate. Cuvintele lui de o simplitate copleșitoare – imaginile trebuie să se poată recupera din arhive ca să ne reamintească, nu a fost vis ! – au pătruns atunci platoșa de suspiciune cu care am obișnuit să mă protejez de prea multa vorbărie sforăitoare cu care ne copleșesc de peste douăzeci de ani tot felul de nechemați.
El părea să fie Purtătorul de Cuvânt, iar cuvântul pe care ni l-a adus era proaspăt, autentic, plin de energie pozitivă, mobilizator. Era aerul proaspăt de care o țară întreagă avea atâta nevoie.
A fost, atunci, ca o magie a Cuvântului pentru că a fost Cuvântul adevărului: dacă vrem, putem! Ca popor, ca și adunare de suflete și de minți dorindu-ne unii altora binele, am putea să și facem binele. Să ni-l facem!
Dar, uite, a fost doar o seară, iar după aceea a răsărit un soare gri și ne-am trezit cu toții de parcă ne-am fi izbit cu fețele de caldarâmul tăbăcit de bocanci cu ținte.
Mai puțin el. El a refuzat să cadă, să-și plece fruntea, să zică, hai că se poate și așa.
Numai că la (mult prea) scurt timp, ne-a părăsit. Era acolo unde, de o viață, și-a dăruit viața: pe scenă. Își împlinea destinul. Așa cum numai unii ca el știu să o facă: cu geniul gestului simplu și natural, care naște viață din viața care piere.
Iar acum, când peste vorbele lui cei ce au pozat alături de el, acolo, la tribună, calcă cu suficiența parvenitului, acum nu ne mai rămâne decât dorul.
Dorul de Emil Hossu.
Silviu Rațiu
Octombrie, 2013
