Gonit din urmă de visele și dorințele noastre, timpul a trecut și-n anul acesta ca un fulger. E sâmbăta de dinainte Nopții dintre ani și, în așteptarea zăpezii, răsfoiesc un album imaginar de amintiri.
Imagini cu oameni a căror prezență în viața mea a însemnat cel puțin un licăr de lumină caldă, acolo unde nimeni nu s-ar fi așteptat să găsească decât tăcere și așteptare grea.
Mi-e dor de mulți dintre ei pentru simplul motiv că, cei mai mulți, au plecat. Prea grăbiți. Lăsând un gol pe care nimeni nu l-a mai putut umple. Pentru că locul acela a fost locul „lor”, iar cei ce au rămas sau care au venit după ei nu au făcut decât să-și creeze, la rândul lor, un loc ce le poartă numele.
Mi-e dor, cum spuneam, așa cum numai la cumpăna dintre ani te poate surprinde dorul de cei cu care ai făcut chiar și un pas, dacă pasul acela a însemnat o distanță de lumină.
Mi-a fost dor, și de Crăciunul acesta, de Doru!
De Doru Șerban, omul alături de care am bătătorit căi neumblate înainte și împreună cu care, cred, am reușit, ani la rând, să îmbunăm vremile, topind adevărate banchize de intoleranță ineptă.
„Anul își ninge ultima filă, fii românilor colinde își spun, și îl așteaptă pe Moș Gerilă, să li-l aducă pe Moș Crăciun…” – așa începeam, prin anii ’80, concertele de colinde ale Corului Filarmonicii, iar faptul că, „vătaful” era cel care, cu entuziasm contagios și cu o dedicare pe care nu puteai să n-o deslușești în fiece gest pe care-l făcea din momentul în care urca pe scenă, constituia o garanție sigură a faptului că tot ceea ce urma să se petreacă în acea seară va fi binecuvântat.
Pentru că, lucru pe care l-am înțeles numai după mai mulți ani de colaborare cu el, Doru Șerban făcea totul cu și din foarte multă dragoste pentru cei cărora le slujea, cu conștiința clară a faptului că aduce la altar – simplu și absolut natural – ceea ce Dumnezeu îi dăruise prin Harul Său îmbelșugat.
Și au mai fost și câteva, nedrept de puține, Concerte de Anul Nou. Construite cu efort, dar și cu bucuria lăuntrică pentru noi, cei care urma să urcăm pe scenă dar, mai ales, pentru cei care umpleau Sala Palatului Cultural aducând cu ei speranța că, cine știe, la anul va fi mai bine.
Într-un an am reușit s-o facem în chiar seara de 31 Decembrie! Doamne, ce minunat a fost momentul de final, când, ieșind din sala de concert, spectatorii s-au trezit „ninși” cu sute de confetti prefirate de coriști din balconul holului de la intrare!
Spontan, entuziast, năvalnic atunci când situația o impunea, domolind, alteori, cu sensibilitate, elanuri despre care nu puteai să știi cum și de unde vin – acesta era Doru Șerban pe scenă, acolo unde a știut să ardă frumos, până la capăt.
Și dacă azi mi-e dor de Doru e pentru simplul motiv că îmi lipsește zâmbetul lui tânăr, neprefăcut, așa cum, astăzi, greu mai poți găsi în lumea tot săracă în care dezinvoltura și charisma lui au însemnat regula.
De Anul Nou, ca și de Crăciun, un gând frumos pentru Doru și pentru cei care, alături de el, au creat, ani la rând, lumină într-un tărâm al întunericului și au umplut de bucurie și speranță inimi greu încercate de sentimentul că, o soartă nedreaptă ne-a aruncat pe noi, românii, pur și simplu în afara timpului.
La mulți ani Filarmonicii din Arad – parte însemnată a sufletului acestui oraș, la mulți ani cu strălucire și cu împliniri demne de istoria dar și de prezentul muzicii arădene de acum și din totdeauna!
La mulți ani tuturor și un an, 2014, mai bun, mai plin de sens și de dorința de a ne împlini, cu bucurie, destinul!
Silviu Rațiu
Decembrie, 2013
