Ziarul electronic al arădenilor

Doar pun o întrebare, nu dau cu pietre…

Azi-mâine de un an de zile, războiul zguduie din rărunchi Europa. Cu toate acestea, nimeni, de nicăieri, nu se învrednicește să facă nici cel mai mic gest în direcția păcii.

Dimpotrivă.

Atât Uniunea Europeană – dar și unele state exprimându-se în nume propriu: Germania, Franța și altele asemeni – alături de SUA, se dau de ceasul morții cum să mențină – și chiar să întețească dacă se poate – conflictul. Nici un gest, cât de mic care să sugereze posibilitatea încetării lui. Cuvântul PACE pare să fi fost exclus din vocabularul curent.

Suntem amăgiți că, aparent, războiul se desfășoară DOAR între Rusia și Ucraina…

Să fim serioși!

Cum să poți crede o enormitate ca asta într-o lume ajunsă la nivelul de integrare pe care-l experimentăm, în fiecare zi, în fiecare oră și chiar în fiecare minut, fiecare din noi!?

Rusia luptă cu drone produse în Iran și se bucură de sprijinul financiar al unor state arabe. Să nu vorbim că, se știe, în ciuda „sancțiunilor” decise de C.E., state europene respectabile continuă să deruleze un comerț profitabil cu statul rus. China nu stă, nici ea, cu brațele în sân, chiar că ar vrea să ne vândă gogoși.

De partea cealaltă, Ucraina primește armament – pe bani sau sub formă de „donații” deloc dezinteresate – sprijin logistic cât încape, de la americani, nemți, francezi și alții. Din câte reușim să deslușim, chiar și România a intrat în acest carusel nebun.

Cum mai poți spune atunci că războiul este DOAR între Ucraina și Rusia?!

NATO se manifestă în mod explicit în favoarea Ucrainei, deși, se știe, statul ucrainian nu este membru al organizației.

Presa aduce știri despre luptărori de diverse naționalități care, aparent, nu au nimic în comun, nici cu Rusia, nici cu Ucraina, dar care cutreieră fronturile de luptă, iar unii, nu puțini, își găsesc sfârșitul luptând pentru o cauză cel puțin vag definită. Și de o parte, și se alta.

Spun asta pentru un motiv cât se poate de clar: o analiză care să lase deoparte influențe propagandistice partizane va trebui să aibă în vedere că nici una dintre părțile beligerante nu poate revednica de partea sa argumente care să le absolve total de răspundere.

Fiecare a călcat strâmb în ultimele decenii, fiecare a adus atingere unor promisiuni, angajamente formulate prin înțelegeri, tratate semnate și asumate de de ele, unele chiar cu garanții suplimentare asigurate de organizații internaționale ori de așa zise „state-garant”.

Ceea ce este o certitudine peste care nimeni nu poate trece se referă la consecințele – immediate, dar mai ales pe termen mediu și lung – ale acestei nebunii.

În Ucraina – dar și în Rusia – mor oameni cu mile. Fie că mor în luptă (?) fie, mai grav, că mor în casele lor, pe stradă, în săli de clasă sau de grădiniță. Uciși de alții care, este limpede de acum, nici ei nu știu prea bine din ce pricină trag cu pușca, cu tunul – tancul sau cu lansatorul de rachete.

Mor capi de familie, mor copii, frați, nepoți, dar mor și mame ale căror speranțe pier odată cu moartea fiilor lor.

Un război în care victimele principale sunt cei care nu au pus mâna pe arme. Cei care și-ar dori, mai mult decât orice, să trăiască. În liniște, în pace și, dacă se poate, în prosperitate.

În Ucraina dispar case, dispar spitale, școli, obiective industriale. Încet-încet, Ucraina dispare ca loc unde să mai poată fi închipuită viață omenească civilizată.

Ucraina se golește. Mii și mii de oameni își părăsesc casele – convoaie nesfârșite de refugiați răspândind resemnarea și lipsa speranței în toate colțurile Europei și nu numai.

De partea cealaltă, mici armate de „dezertori” – oameni care refuză să moară pentru ceva ce ei nu înțeleg.

Și toate astea se petrec în timp ce restul oamenilor – așezati  ca și cum ar urmări niște întreceri într-o arenă cu gladiatori – se întrec, prin reprezentații lor, fie în declarații, fie în „ajutoare” mai mult sau mai puțin simbolice, fie în „sprijin” pe care, mai târziu, Ucraina va trebui să-l deconteze.

NATO, cum spuneam, își umflă mușchii dar, în același timp, execută un caraghios  și foarte periculos „joc de glezne”. Slavă Domnului! Nici nu vreau să mă gândesc ce ar însemna ca NATO să fie pusă în situația de a intra în joc.

ONU – o alcătuire înființată la finalul unei conflagrații cum nu a mai fost alta până atunci și cum nimeni nu și-ar mai dori vreodată – tace.

Elegant, diplomatic, cu metodă.

Așa fiind, cum spuneam, pun și eu o întrebare – două, nu dau cu pietre: Cui să-i folosească războiul acesta? Cine are de câștigat – dacă are cu adevărat – de pe urma lui?

Sau, să aibă cineva de câștigat ceva dacă războiul acesta contină?

Cel puțin la această ultimă întrebare eu am un răspuns care mă înfioară.

Dar mai bine, nu!

Silviu RAȚIU

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.