Ziarul electronic al arădenilor

Despre libertate, după 30 de ani

Și ce ne-am mai bucurat!? Și cum am mai sărit în sus că o să fie bine. Și că o să fie soare și pe ulița noastră!

Că o să fim, în fine, liberi!

Nu cred să fi fost prea mulți – poate chiar deloc! – cei care să nu fi avut clipa lor de fericire – cât să fi fost ea, dar tot a fost!

Fiecare român care a trăit acele zile uluitoare și-a putut pune mâna pe inimă, ca să mărturisească fără grijă că a venit și vremea noastră. Adică a tuturor românilor, oriunde s-ar fi aflat ei. Dar mai ales a celor care vedeam, după atâta noapte, cum se deschid ferestrele și cum o să ne inunde lumina viguroasă a soarelui.

Așa am crezut și cum am mai protestat când alde Silviu Brucan ne-a anunțat că or să treacă pe puțin 20 de ani până să-nceapă. Să fie bine, vreau să zic, să fim liberi în sensul, cât de cât, real al cuvântului!

Cum adică 20 de ani? Doar noi, de-atâta așteptare încordată, am fi în stare să o începem chiar de acum!

Apoi, au început să vină, iarăși, zile înnorate, au fost și o grămadă de furtuni, ne-am mai și zdrelit la genunchi, am luat coate și pumni, culmea, de la „ai noștri”, am și plâns – care de ciudă, care de durere, care, chiar pentru pierderea cuiva foarte drag, când cu mineriadele! – dar perspectiva acelui „bine” mult dorit nici măcar nu se urnea din acel capăt de tunel unde începe durerosul „mai e mult până departe”.

Spun unii că, dincolo de orice alte nevoi și dorințe, omul însetează cel mai mult după libertate! Cum o fi ea, dar libertate să fie.

Noi, românii, oameni cuminți și cu simțul măsurii (așa vom fi fiind, oare?), ne-am lungit și noi gâturile – vreme de aproape jumătate de secol, după zborul plin de grație, dar cât de avântat, al păsării libertății, atât de cântată, atât de zugrăvită în fiecare ungher al existenței noastre.

Ne-au povestit despre ea bunicii, apoi au plecat, ne-au povestit și părinții, apoi au plecat și ei – cei mai mulți – și uite că ne-am ajuns și noi să ne pregătim poveștile.

Dar despre ce? Despre ceva ce n-am trăit niciodată? Ori am făcut-o „pe sărite”, din auzite – ce mare minune au fost „Vocea Americii” sau „Europa liberă”?! – dar nu i-am dat de gustul deplin niciodată.

Acesta e adevărul, că ne place sau nu: Decembrie 1989 ne-a luat pe nepregătite! Eram, când cerul s-a luminat și deasupra noastră, la ora de buchiseală. Poate, din vorbe, ne-am fi descurcat, cumva, dar dacă se trecea la partea cu libertatea trăită, de la nivelul celui mai mărunt gest până la acceptarea sacrificiului ultim, în numele ei…

De ce să ne mințim la infinit, n-am știut prea mare lucru despre lumea în mijlocul căreia eram invitați, lumea oamenilor cu adevărat liberi.

Cu vorba dar mai ales cu fapta!

N-am știut, vreau să zic, cum e să te scoli dis de dimineață cu sentimentul că ești stăpânul propriei tale vieți, să ieși în lume cu conștiința că ești liber să faci tot ce este bine – pentru tine și pentru cei din jurul tău – și să-ți placă, să simți bucuria de a face lucrurile acestea și încă altele, pe deasupra, iar seara, înainte de culcare, să fii împăcat cu gândul că ai făcut ce a depins de tine pentru ca tu, casa ta dar și ceilalți, oricine ar fi, să-și trăiască, clipă de clipă mai frumos și mai profund, sentimentul neapartenenței de nimeni altul decât de Dumnezeu!

Acum, că n-am știut atunci, aproape că n-ar fi o problemă insurmontabilă. Viața e un șir uluitor de bogat de momente de învățare, de experiențe cu lucruri ce ni se întâmpla pentru prima oară.

Am avut și ce învăța și chiar și de la cine: nu ne-au murit toți buni și nici toți părinții! Ni s-a dat și ocazia de a ne mișca în lume și de a lua tot ce este bun de la alții, mai avansați ca noi în știința asta a libertății de clipă cu clipă.

Iar acum, după 30 de ani – ce naiv a fost bătrânul Brucan sau ce prevenitor?!…  – unde suntem?

Îți arunci privirea de jur-împrejur și, parcă, nu-ți vine să crezi.

Suntem tot mai puțini dintre cei care am rămas acasă, să continuăm să învățăm și pare că nu mai avem nici un chef, că ne-a lovit lehamitea și că prea ne este bine așa, nici prea-prea, nici foarte –foarte, numai mai rău să nu fie…

Alții, citind printre rânduri, au înteles că libertatea înseamnă că pot pleca „în lume”, zicând că ei vor să ia lecții direct „de la purtător”, dar din ce vezi, ei tot prizonieri sunt, ca și noi: ai incapacității de a înțelege și, mai ales, de a trăi libertatea!

Care libertate nu înseamnă, nicidecum, că pot face tot ce vreau eu, ce-mi dă mie prin cap la un anumit moment dat, chiar de a călca în picioare… libertatea celui de lângă mine.

Libertatea, zic cei care o trăiesc, bucurându-se de ea, înseamnă să-mi doresc binele după ce voi fi făcut, mai întâi, binele pentru semeni, să mă bucur dacă-i văd, întâi, pe cei din jurul meu, că se bucură, să văd, mai întâi, curățenia de pe stradă, pentru ca, în felul acesta, să pot intra în casă fără s-o umplu de noroiul de-afară; să mă pot simți liber în fiecare zi, nu doar atunci când ies la demonstrații ori când arunc cu petarde, din tribunele câte unui stadion doar cu numele; să mă pot despărți fără nici un regret de tot ce ne-a ținut captivi în lenea de a gândi și de a mișca lucrurile în direcția bună; să mă lepăd fără regret de falsă filozofie care ne-a amăgit să ne complacem într-un miserupism de-acum marcă înregistrată și care ne-a deformat concepte fundamentale, de bine și rău, de muncă cinstită și hoție, minciună și adevăr până într-acolo că azi, urechile îți sunt izbite cu forța a mii de decibeli de strigăte care îndeamnă la nesimțire, la indolență, la nemuncă și câte altele iar reacția multora e doar că-și astupă, resemnați, urechile, plecându-și, umili, capetele.

Văd în jurul meu tot mai mulți oameni căutând cu privirea spre cer, doar doar vor apuca să deslușească fâlfâitul stenic al „dulcii păsări a libertății”, pentru ca, mai apoi, să o ia din loc, tot mai mult către ei – înșiși, într-o așteptare mută.

Și dacă te gîndești, Doamne, câte n-ar mai putea să ne spună libertatea despre ce ar putea ea să ne fie, numai să vrem, în sfîrșit, să o dorim cu adevărat, din toată inima, chiar de-ar fi să murim pentru ea?!

Dar noi, noi care zicem – cât de frumos pe alocuri?! – că o vrem, noi ce mai așteptăm?

Următorii 30 de ani?

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.