Despre inima omului, cu speranță

Iată un lucru cumplit de trist despre oamenii de pretutindeni: deși nu-și cunosc împrejurul decât pe sărite, iar înconjorul îl fac, încă, pe bâjbâite, îi vezi cum își încoardă mușchii să surpe, să spargă, să ucidă.

Într-un cuvânt, să distrugă. Tot ce le iese-n cale. Iar când nu le iese, atunci să vezi cum caută de-nfrigurați, cum sunt gata să cheltuie averi, doar-doar s-o mai găsi ceva de prăpădit!

Specii dispărute de mâna omului, teritorii înfloritoare, păduri virgine, râuri, lacuri, chiar și mări, toate distruse de mâna omului.

Dar, dacă mă gândesc bine, mâna, săraca, nu-i altceva decât prelungirea minții.

În adevăr, mintea e cea care dă comanda, iar mâna, docilă, execută.

Dacă e să vorbim în termenii păcatului, mintea este cea care comandă mâinii să ucidă, să fure, să dărâme, să pustiască, să împungă pieptul în locul unde, speriată,  inima își ticăie destinul tragic.

„De ce ?“ – ai să mă-ntrebi, iar eu am să-ți răspund cu vorbele profetului Ieremia -numai să vrei să-l auzi și de-ai putea să-l și asculți: „Inima omului este mai vicleană decât orice și foarte stricată! Cine o va cunoaște!”.

De vreme ce izvorul ideilor, gândurilor, hotărârilor noastre este „stricat”, cum ar putea curge către cea chemată doar să execute, lapte și miere?

Să te trezești bătând în mijlocul unei lumi minunate cum nu știm să mai fie alta în Univers și să hrănești mintea omului cu viclenie, răutate, duh de distrugere, nu-i de ajuns ca să poți spune că ai un destin tragic?!

Ce ne mai așteaptă?

Într-o lume în care Dumnezeu ba nu există, ba a murit, sau, mai îngăduitor, e declarat… neconstituțional, într-o lume în care a vorbi despre El e, în cel mai bun caz, incorect din punct de vedere politic, să mai fie loc de speranță?

Silviu Rațiu

Mai, 2013

comentarii