Ziarul electronic al arădenilor

Cuvinte grele la români: Tradiție

În preziua sărbătorii de Sfântul Nicolae, copil fiind, făceam cel puțin două lucruri:  deveneam, brusc, „cuminte” – primul la făcut lecții, primul la spălat pe mâini, seara, primul la culcare – și-mi curățam cu zel ghetele, pe care le așezam, apoi, în fereastră, în ajun.

„Virgaciul” apărea a doua zi, însoțit de tot felul de daruri. Așa era obiceiul, așa trebuia să se întâmple lucrurile.

Anul acesta am ieșit, în ajunul lui Moș Nicolae, într-o scurtă plimbare prin oraș.

Nu s-a nimerit să fie nici zăpadă, nici vreme frumoasă. Un cer plumburiu, desprins, parcă, din Bacovia, pe ici pe colo, zdrențe de ploaie măruntă, rece, neprietenoasă.

Străzi aglomerate, circulație nervoasă, un dute-vino căruia greu îi găseai capătul. Prin magazine – acolo unde am putut intra, nevaccinat fiind – alt furnicar: oameni preocupați, îngândurați, puși, una-două, pe harță, de parcă ne-am fi trezit, brusc, pe vremea când, de sărbători, „se dădeau”, cu țârâita, portocale, mere, Pepsi la sticlă de un sfert (!). Înghesuială și nu prea la casierii, fețe de pe care, nu știu de ce, fugise și cea mai mică urmă de bucurie.

La câte un colț de stradă, vânzători ambulanți cu produse de sezon: bastonașe îmbrăcate în velur sau în hârtie creponată pe post de „virgaci”, miniaturi înfățișând,  fără nerv, niște pitici cu barba ninsă – Moș Nicolae?! Foarte puțini cei intersați. Și mai puțini cei pe care să-i fi văzut cumpărând chiar și aceste simboluri „updatate” ale unei sărbători altă dată plină de viață, de zgomot și de lumină.

Sigur că da, e pandemie, sunt tot felul de restricții, cele mai multe dintre ele apărute pentru a ține oamenii cât mai departe unii de alții, pentru a le crea o stare apăsătoare de insecuritate care să le ia și cea mai mică poftă de sărbătoare.

Dar dacă ne aducem aminte de modul în care, în anii ce au trecut de la Revoluție, au început să dispară și alte sărbători de peste an cu care românii își aduceau lumină și bucurie în case, atâta cât se putea, putem zice, asemeni Eclesiastului, „nimic nou sub soare”.

Nu mai sunt colindători. Nu mai sunt cete gălăgioase cu plugușorul. Nu mai sunt „pițărăi”. Au dispărut cei ce aduceau „capra”. A dispărut obiceiul „udatului”, de Paști. Ciocnitul ouălor, o prostie…

Dispar momente ce invocă sacrul sau, pur și simplu, obiceiuri statornicite în timp, în orașele și satele din România.

Dar ce vorbesc? Dispar satele din România. Mai întâi, dispar oamenii, iar mai încolo, dispar și satele. Și nici orașele, multe, tot mai multe, n-o duc mai bine…

Ne dispar vetrele.

Odată cu ele, dispar tradițiile pe care, o viețuire de veacuri le-a statornicit spre bucurie, voie bună, nădejde, dar, mai ales, spre aducere aminte.

Nu știu cum, dar, parcă, ni s-a acrit să ne aducem aminte. Parcă ne-ar fi rușine că avem un trecut, că avem o istorie.

Că noi înșine ne tragem din această istorie.

Ne este rușine să moștenim ceea ce ne-au lăsat moșii-strămoșii.

Ne deranjează că avem rădăcini din care a răsărit cultură, artă cu reverberații universale, tradiții. Respect, bună creștere, bună judecată. Sentiment și apartenență de ceea ce încă se mai numește națiune.

După Decembrie 1989, odată cu „deschiderea” orașelor, în România a început un prim exod: cel care a strămutat populații întregi din mediul rural. Sute de mii de oameni au luat cu asalt marile orașe în speranța unui „mai bine” vag și improbabil. În această goană nebună, cei mai mulți au „uitat” să ia cu ei și ceea ce le dădea valoare, ceea ce-i definea într-un mod inefabil, le conferea identitate.

Cumva, au vrut să pornească „de la zero”. Nou-nouți. Fără trecut.

Ceea a ieșit, se vede de la o poștă.

Ne e rușine de cultura „țărănească”, nu ne mai place folclorul autentic, nu ne mai plac casele țărănești – ce văiugă, ce acoperiș cu stuf, ce fântână și cuptor de copt pâinea în curte!?

Nu ne mai trebuie nimic care-i „vechi”.

Ne e tot mai greu să pronunțăm cuvântul „tradiție”.

De parcă a fi tradițional, a te îngriji și a promova ceea ce ți-a fost lăsat ca moștenire ar fi, păcatele mele, un stigmat.

Ăst timp, surogate importate de nici nu se știe unde strălucesc bezmetic, îți iau ochii, sparg timpanele, amețesc mințile, împingându-ne spre fundăturile „satului global” cu care ne îmbie, galeș, promotorii progresismului corectitudinii politice și ai noii ordini mondiale.

În toată această nebunie, într-un colț de magazin, pierdut în forfota nebună, un copil. Ține în mânuță o nuia argintie, ornată cu o fundiță roșie, așteptând să ajungă acasă, să-și deschidă bocănceii lustruiți de cu seară în speranța că Moș Nicolae nu-l va uita nici anul acesta. Așa cum nu l-a uitat niciodată.

Tradițiile, da, ele ne-au rămas pentru ca să nu uităm niciodată.

De unde venim, ce am făcut până să ajungem aici, cine ne-au fost moșii-strămoșii și, lucru esențial, cine ar trebui să ne nevoim să fim pentru ca să mai avem șansa de a rămâne noi înșine.

Nu uitați, ca mâine clinchet de clopoței și sunet cald de colinde.

Tradiții…

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.